|

Miel cu portocale si Feteasca Neagra de colectie / Reteta de la ADRIANA PARISSI

Aseară am desfăcut o sticlă de Fetească neagră din 1979. Veţi zice că am înnebunit, pentru că păstram sticla de ani buni. Am cumparat-o într-una din primele mele vizite în România, însă nu mai ştiu de  unde: poate de la aeroport, poate din supermarket. Ceea ce îmi amintesc cu siguranţă este că am făcut ochii mari când am văzut sticla prăfuită, în raft, cu eticheta simplă, bătută la maşină, deh, ca pe vremea împuşcatului. Cineva mi-a zis că ar fi din depozitul lui. Cine ştie…

 Oricum această sticlă a constituit mândria colecţiei noastre, fiind de departe cea mai veche pe care o aveam. Cumva sticla apărea în mai toate conversaţiile cu musafirii. Cu fiecare ocazie voiam să o desfacem –nu-i aşa, cândva trebuia desfăcută – însă de fiecare dată musafirii ziceau, vai, pastraţi-o, nu se poate… e aşa de veche. De multe ori, chiar fără musafiri, i-am dat târcoale, întrebîndu-ne “O mai fi bun? Sau e oţet?” temîndu-ne parcă să aflăm răspunsul, amânînd de fiecare dată desfacerea sticlei pentru ocazii speciale. În definitiv s-au descoperit butoaie de vin şi sticle de şampanie pe fundul vapoarelor scufundate. De ce n-ar fi şi Feteasca noastră bună?

 Uite aşa am amânat de la an la an desfacerea sticlei, preferînd să trăim cu misterul. În ceea ce mă priveşte am mai băut o dată un vin vechi de 18 ani. Am un unchi într-unul din satele de pe lângă Valea Călugărească. În fiecare an, de când îl ştiu, inclusiv acum la vârsta  venerabilă de peste 70 ani, face vin. Îngrijeşte via ca pe un copil. Vinul lui, făcut în casă, e lăudat de toata famila, pe trei continente şi apreciat în tot satul. Când s-au născut copiii lui (respectiv verii mei) unchiul a pus în beci câte o sticlă de vin din producţia anului respectiv, pentru a fi deschisă la majoratul acestora. Unii pun “capsula timpului” când li se nasc copiii, respectiv ziare, reviste şi alte obiecte reprezentative pentru acel an. Fiind în communism, unchiul meu a ales să puna vin.

 Ţin minte şi acum masa în familie, nerăbdarea cu care aşteptam să desfacă sticla, sunetul sec al dopului, lichidul uşor dulceag şi uleios, pe care mintea mea de adolescentă, neavînd termene de comparaţie, l-a găsit cam prea greu. Oricum gustul acela nu am să-l uit niciodată.

Acum câteva seri însă, dând o raită prin beci Didi mă anunţă ca Feteasca “plânge”.

“Cum adică plânge? ma impacientez eu.

“S-au prelins câteva picaturi din dop”, mă anunţă el.

Oricum, de-acum sticla nu mai stă culcată, la locul ei, ci e în casă, pe bar. Ne uităm la ea nedumeriţi. Examinăm dopul, însă pare ceruit temeinic. O întoarcem pe toate părţile. Într-adevăr, un lichid gros, ca sângle, îşi face loc, în picături, prin dop. Ne uităm unul la altul.

“Trebuie desfacută”.

 “Să găsim o ocazie specială”, zic eu.

“Nu mai ţine mult,” spune Didi. “Daca asteptam se acreşte. Dacă nu o fi acru déjà”.

“Câteva zile măcar,” trag eu de timp.

 Ocazia specială a fost aseară. Ocazie specială poate fi oricînd dacă avem suficientă imaginaţie să căutăm motive. De fapt aseară m-am convins că nu trebuie ocazii speciale. Suntem sănătoşi, trăim, suntem împreună; ce ocazie mai specială de atât ne trebuie? Ah, accidental ieri am încăput într-o bluză simpatică pe care am cumpărat-o cu doi ani înainte, în idea ca într-o zi mă va  încapea. Am slabit 10 kilograme… Să-mi fie de  bine… Întocmai ca la majoratul vărului meu, aseară am urmărit cu înfrigurare cum degetele lui Didi apucă sticla, scot dopul care cedează fără luptă

“Nu-i semn bun”, zice Didi.

Pune în pahare şi mă îndeamnă să beau.

Mirosim, un buchet variat, cu arome de zmeură, căpşunică şi prune; nişte esenţe grele, precum parfumurile tari din sticluţele mici ale bunicii mele.

Scriind îmi dau seama că poate unii cititori sunt de aceeaşi vârstă sau mai mici decât acest vin. Nu ştiu ce aş simţi să beau un vin de-o seamă cu mine.

Vinul, asemeni oamenilor, îşi formează caracterul de timpuriu. Şi-l cizelează numai cu timpul.

Nu am curaj să gust. Didi mă tot  îndeamnă, însă nici el nu are. Pur şi simplu ne e frică să aflăm că vinul nostru cel mai preţios, pentru care aproape că am făcut o pasiune, nu e bun.

Suntem trişti de parcă am fi la căpătâiul unui prieten bolnav.

“Hai curaj,” spune Didi.

În cele din urmă trag aer în piept şi-mi spun: “Nu poate fi mai rău decât oţetul”. Iau o înghiţitură, şi îmi clătesc gura cu ea. Papilele gustative se trezesc din amorţeală –era trecut de miezul nopţii. O explozie de parfumuri şi gusturi succesive, fructe de pădure, zmeură şi prune, cu un finish scurt, robust, de parcă s-ar fi topit pe limbă, ca un fulg de nea: o esenţă arzândă care devine neant.

“Hmmm”, zic.

Didi, încurajat, mă întreabă:

“Cum e? Cum e?”

Mai iau o înghiţitură dupa care e rândul lui.

“Hmmm…” Învârteşte apoi vinul în pahar. “Nu rămâne pe pahar, însă e dens, de nepătruns. Un vin foarte intersant.”

“Nu ţi se pare că are ceva din vinul de Porto?” aventurez o părere.

“Parcă, o  idée, îmi răspunde. E un vin încă tânăr. Putea să mai stea, dacă nu era amărâtul ăsta de dop. Oricum vinul asta are mult caracter.”

Ne întrebăm ce gust o fi avînd vinul descoperit în corabii scufundate. Sau care e cel mai vechi vin din lume. Oare ne-am ameţit? Avem chef de vorbă, de amintiri. Brusc sticla ne pare prea mare. Nu putem să o terminăm în nopatea asta, aşa că îi punem dopul – avem un dispozitiv care scoate aerul dintr-o sticlă de vin începută – şi ne promitem să o terminăm azi, la o cină bună. Aşa se face că azi  alegem mâncarea în funcţie de vin. Gătim miel cu portocale.

 Miel cu portocale

 Ingrediente:

3kg de miel fără os

1 lg. oregano uscat

4 căţei de usturoi pisaţi

1 ceapă mare tăiată peştişori

2 frunze de dafin

4 portocale acre (cum sunt rare puteţi folosi portocale normale şi 1-2 lg. zeama de lămâie)

1 cană de vin alb

Sare şi piper după gust.
Preparare:

Stoarceţi portocalele, amestecaţi-le cu ceapa, usturoiul, oregano, dafinul şi vinul într-un castron larg. Aşezaţi carnea în acest amestec şi lăsaţi-o la rece între 2-4 ore. După aceea într-o tava de friptură puneti mielul şi turnaţi deasupra zeama în care s-a marinat carnea. Daţi la cuptor, iniţial la foc mediu, apoi acoperiţi cu folie de aluminiu sau capac şi daţi focul tare. Cam la fiecare 15-20 min, scoateţi tava şi puneţi sos peste carne, ca să nu se usuce. Va fi gata cam în 45 min. Se serveşte tăiat felii, garnisit cu felii de portocală.

Citeste si:

Tags: , , ,

3 Responses for “Miel cu portocale si Feteasca Neagra de colectie / Reteta de la ADRIANA PARISSI”

  1. Bucatarescu says:

    Sansa vinurilor vechi de la noi este ca, in acord cu gustul epocii, se faceau cu rest mare de zahar, ceea ce le-a ajutat sa treaca prin timp. Stiu asta de la Catalin Paduraru, caruia i-au trecut prin maini mii de asemenea sticle! Vinurile obisnuite seci, mai ales daca au stat in conditii improprii in magazine, pot fi, adesea, otet…

  2. Adriana Parissi says:

    Mie mi-a placut mult vinul asta si vad ca on-line il mai au :) O sa mai comand o sticla :)

  3. Bucatarescu says:

    Nu-ti forta norocul:::))) Nu se stie daca o sa mai aceeasi sansa si a doua oara….

Leave a Reply