|

Bis vivit qui bene vivit / Poveste si retete – meatloaf si salata de mere – de la ADRIANA PARISSI

Când Robert mi-a spus că vrea să cumpere o biserică l-am privit uimită.

Ştiam că e arhitect bun şi că se purtau casele ample, cu bolţi înalte şi spaţii deschise, numai că nu-mi imaginam că cineva ar putea locui într-o astfel de incintă. Nu-mi imaginam că se pot vinde, deşi oraşul, cu suburbiile lui dezvoltate în ultimele două secole în jurul industriei siderurgice, avea destule case abandonate şi  biserici scoase la vinzare după ce siderurgia dispăruse din zonă şi întreaga regiune devenise noul Sillicon Valley al coastei de est.

La plecarea din Bucureşti citisem într-un ghid că Pittsburghul era supranumit Veneţia Americii din cauza podurilor şi a dealurilor pe care e construit. Comparând cu adevarata Veneţie, porecla din carte părea o forţare a imaginaţiei. Cu toate acestea exista o poezie în toate aceste poduri vechi, clădiri pe jumatate în paragină, în lacătele ruginite şi malurile nămoloase ale râurilor, unde un mall de abia îşi făcuse apariţia. Asemeni unui film mut, străzile vorbeau de emigranţi italieni şi scoţieni de la începutul secolului. Robert însuşi era un amestec de irlandezi, germani şi italieni, deşi nu ştia foarte bine de unde moştenise pasiunea pentru arhitectură şi nici cea pentru a învaţa pe alţii să danseze.

-La parter o să îmi fac livingul şi dormitoarele, povestea, aratând

planuri cu spaţii deschise, separate de plante şi etajere. La subsol o să îmi fac studio de dans, cu parchet pe jos şi oglinzi pe toţi pereţii.

Biserica pe care o găsise Robert nu era însă singura scoasă la vânzare.

Vizavi de magazinul Wholey’s, pe o arteră comercială foarte circulată am văzut luni de zile semnul “De vânzare” pus la intrarea într-o biserică catolică.

Mă gândeam că, probabil, toate aceste biserici vor fi dărimate dacă nu se gaseau cumparatori, pentru că nu îmi imaginam multe persoane ca Robert.

Niciodată nu ma gândisem că bisericile ar fi putut folosite în alt scop de aceea am ramas mută de uimire când şeful meu, Joe, a intrat odată în birou anunţându-mă pe un ton nerăbdător că la prânz aveam să mergem la Berăria Bisericii. Mi-am spus că era poate vreo poreclă dată cine ştie cărei bodegi în care îşi făcea el veacul, până când l-am vazut că apasă pe acceleraţie pâna la fund şi se îndreaptă spre cartierul cunoscut sub numele de “Little Italy”.

Tot timpul drumului îmi vorbise de berea pe care o făceau chiar în altar, şi de nerăbdarea cu care voia să vadă cum aranjaseră totul. Se gândea foarte serios să cumpere şi el o biserică să locuiască în ea.

Eram puţin confuză. Devenise şic peste noapte să locuieşti într-o clădire bizantină cu pereţi groşi, icoane şi vitralii la intrare ori o luaseră cu toţii razna? Cât despre Berăria Bisericii nu ştiam la ce să mă aştept. Vasul de la intrare în care lumea trebuia să se spele pe mâini înainte de intra la slujbă devenise un fel de Fontana di Trevi în miniatură, plină de monezi de toate denominaţiile chiar şi canadiene. Uşa masivă de lemn de la intrare se deschidea într-o sală cu podele de ciment gălbui, care rezona sub paşii noştri. Sus, pe arcadele gotice erau inscripţii în latină, “Ad Majorem Dei Gloriam”. Chelnerul, un tânăr student în facultate, ne întrebă dacă fumam.

-Fumători, răspunse Joe, pipăindu-şi buzunarul de la piept să se asigure că îşi luase trabucul.

Mesele erau aranjate de o parte şi de alta a culoarului principal, tăiate din banchetele de lemn folosite pentru rugăciuni. Semănau cu un fel de pupitre şcolare de la înalţimea cărora puteam cuprinde cu vederea tot ce se întâmpla în restaurant. Nu ştiam ce să privesc mai întâi: tavanul cu picturi religioase şi inscripţiile în latină, altarul vopsit în albastru cu care butoaiele de bere din curpu şi oţel facea un contrast dramatic sau vitraliile din ferestre care lăsau înăuntru o lumină difuză, propice meditaţiei, conversaţiilor şoptite.

După ce chelnerul ne-a condus către un “pupitru” în partea stângă (fumătorii erau în stânga, nefumătorii în dreapta), Joe îşi aprinse trabucul şi nu îşi gasea locul. Totul i se părea fascinant. Era decis să îşi cumpere o biserică, pe când eu încă mă străduiam să înţeleg ce se întâmpla.

-În altar mi-aş face dormitorul, spuse, ţinând trabucul în colţul gurii, ca în filmele cu gangsteri. Bucătăria aş lăs-o la locul ei însă acolo, preciză arătând cu mâna spre confesional, mi-aş face biroul. Oh, e minunat să locuieşti într-o biserică.

Personal cred că aş fi avut coşmaruri. Mi se părea că zidurile groase dădeau un aspect lugurbu, de cavou sau criptă.

In contrast strident cu sobrietatea locului, meniul era fascinant. Chelnerul înşirase câteva beri premiate la concursuri naţionale şi internaţionale, două beri blonde şi două brune, “Celestial Gold”, “Pious Monk Dunkel”, “Pipe Organ Pale” şi “Blast Furnace Stout”, alături de beri nemţeşti şi mexicane.

Felurile de mâncare tindeau să fie în mare parte americane – începând cu friptura de vacă (Kobe, de la o anumită fermă din Nebraska) sau bizon pâna la jambalaya louisiană, de la crab cakes-urile din Maryland şi tochitura de bizon până la plăcinta cu pui şi legume şi filet mingnon.

Bucatarul, Jason Marrone, fusese angajat în restaurnat direct după terminarea şcolii culinare, iar meniul era creaţia lui.

-Carnea de vacă este scumpă, ne explică chelnerul, pentru că vitele de la ferma Morgan Ranch sunt hrănite altfel decât cele a caror carne ajunge în supermarket. Vă putem oferi însă un sandwich numit “Shinkasa Cheese Steak”, care are friptură de vacă, o felie de brânză provolone, ceapă prajită şi ardei roşu.

Am fost bucuroasă să încerc sandwich-ul în timp ce Joe oscila atras fiind de friptura de bizon, apoi de şarpele cu clopoţei şi cactus pe care le găsise undeva în paginile de la sfârşit.

Chelnerul ne spuse că erau noutaţi pentru că bucatarului Marrone îi plăcea să experimenteze, aşa cum şi creatorul berii, Brant Dubovick, cauta să îmbunataţească reţetele creînd soiuri ca Plisnerul Nord German, Berea Amara Englezeasca sau berile sezonale.

-Mai mult de atât, berile sunt folosite la gătit în sosuri, fripturi şi în special în deserturi. Fierbem berea chiar înante de fermentaţie până obţinem o masă compactă pe care apoi o încorporam în tiramisu. Din această cauză îl numim fermentmisu. Mai folosim bere în puddings, îngheţate şi în prăjiturile de ciocolată. Singurul desert care nu conţine bere este prăjitura cu brânza.

Joe îşi stinse trabucul şi comanda în cele din urmă meatloaf1) de bizon cu piure de cartofi dulci şi salată de mere.

-Mâncarea lor e excelenta, îmi zise, râzând că nu avusese curajul să comande şarpe. Ştiu eu? Dacă nu e fiert bine? Dacă e otrăvitor?

Când chelenrul veni cu berea (comandasem Bavarian Dunkel, una din berile premiate) îl întrebă daca era otrăvitor.

-Nu l-am încercat, ne raspunse, zâmbind cumva cu vinovaţie.

Lui Joe îi plăcea totul, perdelele, mâncarea, acustica, felul şoptit în care discutau ceilalţi comeseni de parcă eram în mijlocul unei slujbe. Era într-o vervă nebună şi, după o sticlă de bere, am început să văd totul prin ochii lui. Când chelnerul a adus desertul Joe l-a oprit întrebându-l daca ştia ce însemnau inscripţiile în latină de pe tavan. Dupa ce s-a gândit o clipă tânărul a scos din buzunar o hârtie şi a început să citească: Bis vivit qui bene vivit – cine trăieşte bine traieşte de două ori.

- Şi “Ad Majorem Dei Gloriam”? am întrebat.

- Asta nu ştiu. Asta e traducerea care mi s-a spus sa o spun clienţilor; pe asta v-o spun. Din fericire nu prea multă lume întreabă de inscripţii.

Mâncarea a fost foarte bună şi de atunci am renunţat la prejudecaţi legate de cladiri şi religie; nu până într-acolo încit a dori să locuiesc într-o biserică, dar suficient să nu mă mai mir când lăcaşul de vizavi de magazinul Wholey’s a fost metamorfozat într-un bar şi sală de concerte pop, cu jocuri de lumini, televizoare plate de dimensiuni uriaşe şi scenă (în altar).

Probabil de aici i s-a tras şi numele ales de noii patroni, precum şi popularitatea în rândul tinerilor.

O vreme “Altar” avea seară de muzică sud-americană joia seara. Atunci l-am reîntîlnit pe Robert. Proiectele la casa lui avansau încet, sala de dans nu era gata însă partea de sus era amenajată complet. I-am povestit de inscripţiile de la “Berăria bisericii” şi a râs.

-Într-adevăr, cine traieşte bine trăieşte de două ori.

1) – Meatloaf este o mâncare tradiţională americană care se face din carne tocată din porc şi vită în cantiţati egale. Are consistenţa unor chiftele moi cu mult sos dar se coace în formă specială pentru acest fel, dreptunghiulară şi adâncă, ceva mai lată şi mai scurtă decât formele de chec folosite în România.

Meatloaf de bizon

Ingrediente

* 1 ceapă tocată mărunt

* 10 ciuperci albe tocate mărunt

* 1 lingură unt

* 1 lingură ulei de măsline

* 1 lingură muştar Dijon

* 3 linguri ketchup

* 2 cătei de usturoi pisaţi

* 1 lingură de sos Worcestershire

* 1 ou bătut

* 1/2 cană lapte

* 3/4 cană pesmet

* 2 linguriţă sare

* 1 linguriţă piper negru

* un vârf de cuţit de piper cayenne

* 1 kg carne tocată de bizon (sa 0.5kg porc şi 0.5 kg vacă)

Pentru glazura:

* 3 linguri ketchup

* 3 linguri zahăr brun

PREPARARE:

Tăiaţi ceapa şi ciupercile sau tocaţi-le în robotul de bucătărie. Prăjiţi-le într-o tigaie în care aţi topit untul şi uleiul, apoi  prăjiţi la foc mare pâna ce umezeala din ciuperci se evaporă, iar amestecul capătă o culoare uşor aurie.

Deşertaţi conţinutul tigăii într-un castron şi lăsaţi puţin să se răcească. Adăugaţi toate celelete ingrediente cu excepţia cărnii şi amestecaţi bine. Adaugaţi apoi şi carnea şi amestecaţi până ce obtineţi o compoziţie omogenă. Nu amestecaţi mai mult decât trebuie.

Incălziţi cuptorul la foc mic (sau 325F/163C daca aragazul are gradaţii). Ungeţi cu unt o formă de “meatloaf” (sau de drob de miel), apoi presăraţi zahărul maroniu. Peste zahăr puneţi ketchup, încercând să îl distribuiţi cât mai uniform încât să acopere pereţii şi fundul formei. Cu mâinile umede (de apă rece) aranjaţi carnea peste zahăr şi ketchup.

Coaceţi cam 30 minute testând cu o scobitoare dacă este făcut. Se taie în felii ca şi drobul şi se serveste cu sos de roşii pe deasupra după gust. Acest fel este reuşit când nu este uscat.

Salată de mere

* 2 mere “Granny Smith” din care s-au scos semintele

* 250 gr varză tocată

* 100 ml oţet de mere

* 100 ml ulei vegetal

* 2 linguriţe de “5 mirodenii Chinezeşti” (un amestec de scorţisoară, anason, cuisoare şi piper, măcinate impreună foarte fin)

* 50 gr stafide

* 3 linguri de zahăr maroniu

Într-un castron larg amestecaţi merele tăiate felii subţiri şi varza .

Separat, într-un alt vas, combinaţi oţetul, uleiul, mirodeniile chinezeşti, stafidele şi zahărul. Adaugaţi peste salată şi daţi la rece.

ADRIANA PARISSI este scriitor, corespondentul nostru special in Statele Unite.

Citeste si:

Tags: , , , , ,

Leave a Reply