|

Pthita noastră cea de toate zilele / Bucatele copilariei (13) …povestite de FLORICA BUD

Poate că voroava (cuvântul) pthită, scrisă în  acest fel, nu pare a fi un cuvânt românesc. Dar, altfel nu pot să o scriu, ca să se înţeleagă diferenţa între pthită, aşa cum îl pronunţam noi şi… pită. Ţăranii adevăraţi spuneau pthită. Domnii spuneau pâine şi domniscarăşii (nici domni, nici ţărani) spuneau pită. Când eram copii, oamenii din sat îi caracterizau cu vorbe şugubeţe pe cei ce pronunţau pită sau tină – în loc de pthită sau thină (noroi)… de aici şi versurile… „O găină rouzosină/ a pthicat asară-n thină”. Vezi bine, respectivii ar vrea să facă pe domnii, dar nu ştiau cum. Acum cuvântul pită nu mai spune nimic. Ironia sorţii este că viaţa a făcut din noi nişte domniscarăşi, ce îşi merită soarta… după cum este numele domnit, intrat în uz, aşa este şi calitatea alimentului (pâine), pe care îl denumeşte!

Dar să revin la pthita noastră cea de toate zilele, din acele vremuri idilice, când ţăranul era ţăran şi domnul era domn, iar pthita era zâna cea bună a fărinii, zână care ne aducea bucurie nouă, copthiilor de atunci. Sâmbăta era ziua când se frământa pthita şi apoi se cocea în cuptor. Pe atunci, cuptorul se mai afla în cohea (bucătăria de vară), bucătărie ce fusese clădită de către bunicii paterni –

Victor (Victoru’ lu’ Hedeş) şi Valeria Trif – din vaioaje (cărămidă nearsă). Cu timpul, mamica i-a purtat pică şi, într-o zi, s-a hotărât să îl dărâme. Apoi, el a fost reclădit în grădiniţa de legume, unde se află şi în ziua de azi. Cu făcutul pâinii era un ritual lung, început de sâmbăta, dis-de-dimineaţă.

Într-un vailing (castron) mare se punea  făina măcinată la moara din Ulmeni. În mijloc se făcea un cuib în care se punea o bucată de elestău (drojdie de bere) şi sare. Peste drojdie se pthicura (picura) puţină apă călduţă. Se învălea (acoperea) vailingul cu un dosoi sau ştergură (ştergar), ţesute în casă de către mamica. După ce aloatul dosthea (dospea), bunica sau mamica turnau restul de făină, atât cât simţeau mânurile (mâinile) lor pricepute că ar fi nevoie. Se rupthia (rupea) din aluat câte o bucată şi pe un curpător (fund de lemn), se asoga (se lucra) aluatul, până avea forma şi consistenţa dorită. Apoi, se aşeza în tepşi (tăvi) confecţionate de către ţigani, din badoc (tablă). Viitoarele pthite se lăsau la dosthit (dospit), acoperite fiecare cu un dosoi. Dacă era perioada de post şi femeile casei făceau sucituri (cozonaci) din aluatul de pthită, atunci eu şi sora mea le ungeam cu un gălbinuş (gălbenuş) de ău (ou) bătut.

Bunica Valeria aţâţa (aprindea) focul în cuptor. Când din lemnele de foc rămâneau doar cărbunii, ea îi scotea, cu ajutorul cociorvei, la gura cuptorului. Aceşti cărbuni erau utilizaţi şi la încălzirea thiclăzăului (călcătorului). Cociorva era un instrument special pentru cuptor, confecţionat din metal şi lemn. Se aşeza pe rând fiecare tepşe pe o lopată din lemn, anume făcută pentru aşa ceva. Vara, când varza avea deja vojoi (căpăţână), bunica sau mamica făceau pâini rotunde, coapte pe frunză de varză. O astfel de specialitate era una dintre cele mai gustoase produse. Pentru noi, copiii, se făceau cocuţi din aluat de pâine, copţi direct pe vatră. Din acelaşi aluat de pâine se făceau şi vărzarele, adică plăcintele cu lobode, ceapă verde şi mărar, sau păscuţele cu brânză, suciturile de post, cu mere şi moşii cu coarne… dar despre ei veţi afla în viitorul apropiat!

FLORICA BUD este scriitor, co-autor la “Mancaruri de altadata”. Alte titluri: “Barbatul care mi-a ucis sufletul intr-o joi”( Premiul ASB, 2005), “Mariatereza sunt eu” (Premiul Cartile Anului, 2008) si volumele de poeme “Pierd monopolul iubirii” si “Crucificat intre paranteze” (premiul revistei “Nord literar”, 2010). www.floricabud.ro

Citeste si:

Tags: , , , , ,

Leave a Reply