|

Dulce-nedulce cu silvoit / Bucatele copilariei (17) …povestite de FLORICA BUD

Sâmbetele obişnuite, care nu erau precedate de duminici importante, nu rezonau numai cu pâinea şi cu moşocoarnele înecate în groşthior (smântână), ci şi cu alte bunătăţuri... nu prea pretenţioase, aşa cum erau cele preparate cu ocazia marilor sărbători. Toate acestea erau făcături pe care le suporta săptămânal cuptorul din grădină.  Pentru aceasta, bunica sau mamica frământau sucitura (cozonacul) din aloat (aluat) de pâine, acel aluat fără ouă, zahăr, vanilie sau ţitrom (lămâie), doar cu fărină şi elestău (drojdie). El era umplut, de către una dintre socăciţele casei, cu măr, cu un amestec de cacao şi aluat, cu varză călită sau brânză de vaci. Acest cozonac de post era un dulce-nedulce foarte gustos. Preferatul verii era fie cel cu mere, fie cel cu silvoiţ, după toanele noastre, ale copiilor casei. Minunate vremi, ce s-au dus luând cu ele şi pernele aferente pe care ne cocoţasem fără griji!

Eu şi sora mea ne rugam de bunica Valeria, ea fiind călcâiul lui Achile în tandemul socăţiţelor casei, ca să ne facă şi sucitură cu silvoiţ şi sucitură cu măr, deşi ele hotărâseră altceva. Uitam că asta ar fi înseamnat ca noi să alegem dintre poamele pthicate pe cele mai puţin gustate de viermi. Merele copilăriei noastre erau cele şohar, ionatan şi parmenul auriu, care erau preferatele sorei mele, poreclită de mine Ita, din motive de… economie verbală. Este singura persoană pe care am diminuat-o, mie plăcându-mi numele întregi. Poamele, odată sortate, le corăţam de coji şi de sămânţe. Le hronjneam pe hroşnar şi le puneam în laboş (cratiţă), pe şpor (maşina de gătit). Peste merele călite se presăra fohoi (scorţişoară). Sucitura cu silvoiţ era mai simplu de preparat. Mâna supremă întindea pătura de aluat. Într-o ulcea de pământ se frământa silvoiţul cu un deţ de apă – fireşte, scoasă proaspăt din fântâna cu furcă – în care se dizolvase o măsură de mniere (zahăr) şi praful de fohoi. Apoi, se întindea făcătura peste foaia de aluat şi se răsucea cu multă îndemânare.

Astfel se încheia cu brio participaţiunea noastră din acea sâmbătă la încropirea… coptăturilor. Noi, fetele, treceam la o altă activitate de sâmbăta, spălatul părului. De obicei îl spălam cu apă de ploaie, pe care o păstram în ciubere de lemn, sau cu apă rezultată din topirea zăpezii, îndesată într-un laboş mare aşezat pe şpor. Încă din vremea aceea păstrez un adevărat cult al părului. Dar… din păcate, atunci am ajuns la concluzia că nu îmi stă bine cu părul lung. De aceea, după examenul de admitere la liceu, m-am tuns băieţeşte, supărându-i pe ai mei, deşi cel mai mult am suferit eu, fiindcă, fără îndoială, fac parte din categoria femeilor cu părul lung. Şi uite aşa se face că… m-am autopedepsit şi, în anii cei mai frumoşi, am purtat părul scurt. Iar din cauza poluării apei din Baia Mare, mi-am pierdut, în timpul liceului, nuanţa aurie pe care soarele verii mi-o oferea cu dărnicie în vacanţele petrecute acasă. În mod curent fierbeam rădăcină de brusture şi frunze de urzică, iar cu fiertura rezultată ne limpezeam părul, întărindu-i astfel rădăcina. Eu foloseam şi ceai de muşeţel, iar Ita, ceai din frunze de nuc, ce imprima o nuanţă roşcată părului său, uşor ondulat. Pentru a ne putea descâlci, pe vremea aceea mai erau pthieptene de os, puneam puţin oţet în apa de limpezit. Făceam toate aceste operaţiuni vesele la gândul că se termina saptămâna de lucru pentru toţi ai casei… iar amninosurile ce veneau dinspre cuptor ne motivau şi mai mult elanul. Ce mai tura-vura? Parcă ne creşteau aripi de zmei!

FLORICA BUD este scriitor, co-autor la “Mancaruri de altadata”. Alte titluri: “Barbatul care mi-a ucis sufletul intr-o joi”( Premiul ASB, 2005), “Mariatereza sunt eu” (Premiul Cartile Anului, 2008) si volumele de poeme “Pierd monopolul iubirii” si “Crucificat intre paranteze” (premiul revistei “Nord literar”, 2010). www.floricabud.ro

Citeste si:

Tags: , , , , ,

Leave a Reply