|

Evoluţii mai mult sau mai puţin culinare / Poveste si retete (Homar cu cartofi, Vinete cu parmezan) …de la ADRIANA PARISSI

Unul din primele mele contacte cu America a fost la scurt timp după sosirea pe aeroportul John F. Kennedy, în momentul în care am intrat într-un supermarket. Asemeni lui Robin Williams în filmul “Moscova pe râul Hudson”, în care joacă rolul unui clovn rus ce rămâne în New York cu ocazia unui turneu cu circul, eu nu am leşinat la vederea a douazeci de sortimente de cafea însă m-am speriat la vederea homarilor în acvariu, cu cleştii legaţi, în aşteptarea cumpărătorilor.

-Cum se găteşte chestia asta, am întrebat-o pe gazda mea, o profesoară universitară, în vârstă de vreo şaizeci de ani.

-Oh, zise ea, homarul e o delicatesă. Fiert, cu unt şi lămâie, adaugă, în timp ce eu încă făceam eforturi să-mi revin.

Aşa cum spunea cineva într-un film, prefer ca ca prânzul meu să fie mort. Gusturile mele aveau să evolueze însă, în timp.

Lucram la o firmă de software pentru industria publicistică. Vorbeam zilnic cu clienţii, editorii revistei  “Time” iar la prânz mergeam să mâncăm într-unul din zecile de locuri care îşi îmbiau trecătorii cu mirosuri exotice şi meniuri afişate la intrare. Firma era un “start-up” care iniţial avusese sediul în beciul patronului, Marc, un tip cu vreo 3 ani mai mare ca mine. Ulterior mutase sediul într-o zonă ieftină a oraşului unde, pe o stradă întreagă, se înşirau prăvălii şi restaurante din toata lumea, tarabe cu mărfuri diverse, de la tricouri până la shiskebab şi carţi uzate. Un Lipscani culinar, în care zi de zi descopeream ceva nou,  arome,  magazine.

La prima petrecere de Crăciun a firmei, Marc, însoţit de o prietenă blonda despre care colegii şuşoteau că e supermodel, se oprise o clipă lângă mine în timp ce îmi făceam curaj să înghit o stridie.

-Bravo, îmi spuse, ai gusturi rafinate.

Mie mi se oprise stridia în gât. O simţeam, rece şi umedă, cu arome de lamâie, mergând perfect cu vinul alb şi sec. Poate mai bine ca mine se simţise la acea petrecere doar colegul rus, David, care comandase caviar şi vodka şi colega Selvi, o indiancă vegetariană, mare amatoare de vinete cu parmesan. Fusese un an bun iar Marc ne spusese să comandăm ce dorim. Norocul însă l-a părăsit în noul an când s-a certat cu prietena blondă. Aveam biroul lângă al lui; îl auzeam vorbind la telefon, facând pe gentilul, teribilul, autoritarul, neştiutul.  Începusem să îi ştiu prietenele – avea vreo patru – felul în care vorbea cu fiecare, pentru că pereţii erau prea subţiri. Eu însă, mergeam zilnic la pauza de prânz să mă plimb printre tarabe, uneori cu Slevi sau alţi colegi, alteori singură. Acolo am gustat pentru prima oară sandvich de cod proapspăt pregătit precum şniţelele din România, cu sos tartar şi oţet deasupra. Acolo am descoperit creveţii, când Marc comandase prânzul pentru editorii de la Time care veniseră să se întâlnească cu noi, pentru o şedinţă importantă. Marc deja părea că iese mai mult cu o nouă prietenă, brunetă şi suplă, despre care colegul rus comenta că e fotomodel pentru lenjerie de damă. Gusturile mele culinare evoluaseră şi ele. Deja mă obişnuisem cu fructele de mare. Le gustasem în Italia, cu mulţi ani înainte, însă acum avusesem ocazia să  le savurez,  să înţeleg cum trebuia gătită caracatiţa fără a ieşi tare, ca guma. Mergeam în special la DeLucca, unde porţiile erau veşnic mari iar pastele aburinde scoteau în evidenţă  sosul de usturoi  şi vin alb, în care se putea descifra o idee de mărar şi parfum de vin. DeLucca era şi restaurantul preferat al lui  Marc ori poate că ducându-ne sau comandând mâncare în locurile lui preferate, ajuseseră şi preferatele mele.

Lucrurile nu stăteau tocmai la fel în privinţa prietenelor lui, despre care mă amuzam cu Selvi. Personal mi se păreau decorative şi nimic mai mult. Prietena trofeu cum obişnuia să spună David. Probabil că gusturile evoluează şi când e vorba de femei, îmi spuneam eu. Între timp voiam foarte mult să manânc homar, însă întotdeauna era lucurul cel mai scump de pe meniu, în orice restaurant am fi mers şi nu eram sigură că îmi va place. Trebuia să găsesc un motiv, poate o primă, poate o promovare, ca să îndrăznesc să comand acel fel de mâncare care costa – conform preţului afişat pe acvariul cu apă tulbure în magazin – între $20 şi $25 jumătatea de kilogram.

Într-una din zile, la serviciu fusese agitaţie mare. Marc vorbise la telefon toată dimineaţa, se certase cu una din prietene, concediase pe cineva, se hotărâse să restructureze proiectele la care lucram. Eram cu toţii ca pe ghimpi. Selvi se făcuse mică în spatele calculatorului, eu mă plimbam de la unul la altul, numai rusul lucra impasibil. Ne-am luat adio şi de la pauza de prânz pentru că Marc convocase şedinţă cu toţi angajaţii – douăzeci şi trei câţi eram – şi ne anunţase că şeful meu demisionase, despre colegul concediat, lucururi cunoscute de mine deja din cauza pereţilor prea subţiri. Ce nu ştiam era că eu aveam să îi preiau responsabilitaţile, deveneam şefă de proiect peste noapte, fără să am nici cea mai vagă idee despre ce era vorba.

Cum de abia atunci realizase că ne ţinuse din pauza de prânz ne-a lăsat după acea să mergem să mâncăm. Am luat-o pe Selvi, care era deja îndrăgostită de vinetele cu parmesan şi nu mai voia să încerce nimic nou, şi am mers la DeLucca. Am comandat homarul, care a sosit pe un pat de cartofi fierţi aburinzi, cu lămâie alturi şi cu unt topit. Am savurat fiecare înghiţitură ca şi cum ar fi fost sfârşitul lumii. Am comandat la pachet câteva sărmăluţe de orez în foi de viţă pe care, pe drumul de întoarcere, i le-am dat lui Selvi.

La birou lucururile nu se calmaseră, însă nu mai îmi păsa. Aveam eu filozofia mea, că lucururile cele mai grele se încep cu o pauză. Nu mică mi-a fost mirarea însă când Selvi a năvălit în birou şoptind agitată:

-Vino, vino, prietena lui Marc e dezbracată pe masa din bucatarie!

Pe culoar lumea se foia încontinuu;  David venea din bucătarie comentând. Selvi mă trăgea de mână. Nu ştiam ce să cred, până când, ajunsă în bucătăria populată doar de câteva vase murdare în chiuvetă, m-am întors spre Selvi dezamagită. Poate blonda  îşi etalase o clipă farmecele şi se încuiase cu Marc în biroul lui? Poate de-asta toată lumea era atât de agitată?

-Acolo, îmi zise, Selvi, aranjându-şi sari-ul, acolo pe masă.

Într-adevăr pe masă zăcea deschis  ziarul local, în care, pe o întreagă pagină, era prietena bruneta a lui Marc, într-un sutien Olga şi bikini cu taietură franţuzească.  Era frumoasă, fără doar şi poate.

-Aruncă gunoiul ăla, îmi zise Marc din prag, în timp ce îmi tremurau mâinile deschizind dulapul. Mă prefăceam că voiam cafea.  Vino imediat la mine în birou, adaugă.

“Deci n-a terminat-o cu blonda ci cu bruneta,” am gândit în timp ce închideam uşa şi mă aşezam pe scaunul din faţa biroului lui. Mi-a explicat pe scurt ce aveam să fac de a doua zi. M-am oprit apoi în bucătărie pentru o cana de cafea şi i-am gasit pe Selvi şi rusul discutând.

-Prost nu e, urât nu e. Nu pricep de ce nu-şi găseşte o femeie bună, să se însoare, susţinea ea.

Selvi vorbea prin prisma casniciei ei de jumătate  de an şi a obiceiului căsătoriilor aranjate din India ei natală.

-Glumeşti? Susţinea rusul. Visul oricarui bărbat este să se însoare cu un supermodel.

-Să se însoare? am întrebat eu.

Nevasta rusului era într-adevar, o frumuseţe. Nu ştiu dacă fusese Miss Moscova însă rusul vorbea de ea cu deosebită mândrie şi ar fi făcut orice petru ea. Povestea fericit cum lucrase luni de zile in Siberia ca să îi cumpere haină de blană. O iubea ca în prima zi, după aproape douăzeci de ani de căsnicie.

-Uneori nu ştii nici după ani de zile, cu cine te-ai căsătorit, i-am răspuns lui Selvi. Marc o să îşi găsească până la urmă jumătatea.

Lumea evoluează, obiceiurile se schimbă. Eu însămi am schimbat de atunci câteva locuri de muncă. Am învătat arta de a găti homarul iar fructele de mare nu-mi lipsesc din meniul săptămânal.

Firma lui Marc a fost cumpărată şi vândută de-a lungul anilor facând acum parte dintr-un concern californian. Rusul şi-a schimbat şi el serviciul şi mi-a spus, ultima dată când l-am întâlnit în magazinul de peşte, că Marc s-a însurat cu o femeie ca lumea, frumoasă şi inteligentă. Mi s-a părut ca detectez o urmă de mândrie în ochii lui. Soţia, puţin mai încolo, cumpăra stridii. I-am admirat haina de blană.

De la Selvi primesc periodic mesaje pe email spunându-mi că sărmăluţele în foi de viţa au fost apreciate de toţi noii ei prieteni din  Bangalore şi au devenit peste noapte, reţeta preferată a familiei.

Homar cu cartofi

Homarul proaspăt (cumpărat viu de la magazin) se găteşte în felul următor:

Ingrediente (pentru 4 persoane):

  • -3 linguri ulei de măsline
  • 2 homari
  • 3 cepe albe potrivite
  • sare, piper
  • 1 linguriţa de tyhme
  • 3 lămâi verzi
  • 1 lămâie galbenă
  • 7 linguri oţet aromat (preferabil de mere)

Garnitură:

  • 8 cartofi
  • sare, piper
  • 50 gr. unt
  • zeamă de lămâie

Tăiaţi ceapa feliuţe. Într-o oală fierbeţi în jur de 2,5l apă sărată (în funcţie de mărimea homarilor). Aceştia trebuie să fie acoperiţi complet de apă în timpul fierberii.

Adăugaţi 3 feliuţe de lămâie, oţetul, thyme şi ceapa. Lasaţi să fiarbă 10 minute şi adăugaţi homarii vii (cu antenele înainte). Fierbetii-l între 12 şi 20 minute (în funcţie de mărimea lor) la foc mic. Aceştia sunt gata când devin roşii la culoare şi antenele se desprind cu usurinţă.

Scoateţi homarii pe un platou şi lăsaţi să se răcească.

Separat curaţaţi şi tăiaţi cartofii cubuleţe. Fierbeţi-i în apa în care adăugaţi cam o jumătate de linguriţă de sare. Fierbeţi cartofii până când furculiţa intră cu uşurinţă în ei (dacă sunt lăsaţi prea mult devin sfărâmicioşi). Se strecoară apa iar cartofii se aranjează pe platou.

Când homarii s-au răcit, tăiaţi carcasa pe mijloc cu o foarfecă de bucătărie. Desprindeţi carnea din cochilie şi serviţi alături de cartofi cu unt, lamâie stoarsă şi feliuţe de unt aşezate direct pe homar.

Cei care nu suportă să arunce homarul viu în apă sau care vor să economisească timp de preparare pot folosi homari congelaţi. Timpul de fierbere pentru aceştia este după cum urmează:

Cozi de homar îngheţate

170 gr (6uncii) = 9 minute    (trebuie grame)

227gr (8 uncii) =12 minute

284 gr (10 uncii)=15 minutes

Cozi de homar dezgheţate

170 gr (6 uncii) =6 minutes

227 gr (8 uncii) =8 minutes

284 gr (10 uncii) =10 minutes

Acest homar merge foarte bine cu un vin alb, sec, de exemplu Chardonay de California 2003, un vin premiat, care are aromă de fructe, ananas, piersică, brânză cedar şi nucşoară.

Vinete cu parmezan

Ingrediente (pentru 8 persoane):

-1kg vinete (cam 2 vinete)

-Sare

-1 conservă mare (de 900 ml) sau 2 mici (de 433ml) conserve de roşii întregi decojite

-1 caţel de usturoi curaţat şi zdrobit

-Ulei de măsline

-Piper proaspăt măcinat

-1/2 cană făină

-1/2 cană pesmet

- 4 ouă mari

- 700gr brânză mozzarela proaspătă, tăiată în feliuţe groase de 7mm.

- 1 cană de brânza parmesan ras

- Frunze de busuioc proaspete

Preparare

Tăiaţi vinetele în lungime în fâşii groase cam de 7mm. Aranjaţi feliile într-o strecurătoare şi presăraţi-le cu sare din belşug. Repetaţi lucrul acesta cu restul feliilor de vinete până când toate sunt puse unele peste altele în strecurătoare. Aşezaţi câteva farfurii (sau altă greutate) peste ele şi lăsaţi-le la scurs vreo 2 ore. Scopul este de a scoate umezeala aceea

amară din vinete.

În timp ce vinetele se scurg pregătiţi sosul de roşii. Amestecaţi roşiile, usturoiul şi 1/3 cană de ulei de măsline cu ajutorul robotului de bucătărie. Adăugaţi sare şi piper după gust şi lăsaţi deoparte.

Când vinetele s-au scurs presaţi bine să iasă lichidul în exces şi ştergeţi feliile de vinete cu şervete de hârtie. Într-un castron larg amestecaţi bine făina şi pesmetul. Bateţi ouăle într-un castron mai mic.

Puneţi la foc o tigaie mare şi adâncă şi încălziţi ulei. Uleiul trebuie să acopere fundul tigăii cam de un deget. Când uleiul e fierbinte treceţi feliile de vinete prin făină apoi prin ou. Prăjiţi feliile în tigaie câte puţin pe ambele parţi, ca pe şniţele. Când sunt galben aurii scoateţi-le pe servete de hârtie să absoarbă uleiul în exces.

Încălziţi cuptorul la 177C (350°F). Pe fundul unei tăvi de sticlă termorezistentă de 25,4 x 38,1cm (10 x 15 inches) puneţi 1 cană de sos de roşii încercând să acoperiţi toate colţurile. Aşezaţi 1/3 din feliile de vinete. Deasupra aşezaţi 1/3 din feliile de mozzarella. Presaraţi 1/3 din brânza parmezan şi jumătate din cantitatea de busuioc.

Aşezaţi un al doilea strat de vinete, sos de roşii, mozzarella, restul de parmezan şi busuioc. Adaugaţi restul de vinete, restul de sos de roşii şi restul de parmezan.

Coaceţi la cuptor până se topeşte brânza şi capătă o culoare aurie, circa 30 min. Lăsaţi să se răcească 10 minute înainte de a servi.

Vin recomandat: Pinot Noir, Carneros, cu aromă de cireşe, vanilie şi anason, care lasă în cerul gurii un gust acrişor de fructe cu note subtile de stejar.

ADRIANA PARISSI este scriitor, corespondentul nostru special in Statele Unite.

Citeste si:

Tags: , , , , ,

Leave a Reply