|

Ilegalii / Poveste si retete: Tacos, Salata de jicama, Supa de tortilla, Margarita …de la ADRIANA PARISSI

-Spune-mi de ce femeile spun nu când vor să zică da şi invers? mă întrebă Gary cocoţat pe biroul meu.

Lat în spate, cu tâmplele uşor argintate, Gary ar fi părut un tip bine dacă s-ar fi mulţumit să zâmbească. Era total nepriceput la femei de parcă toată viaţa ar fi trăit în sihăstrie. Îmi explicase cândva că fusese crescut la o fermă şi îngrijise de vite. Fetele adolescenţei lui nu erau aşa de sofisticate ca cele de la oraş şi de atunci nu-şi mai găsise pe nimeni.

-Gary, asta e o întrebare filozofică la care nu pot să-ţi răspund acum, mai ales că trebuie să termin de lucru mai devreme pentru ca plec la Dallas.

-La Dallas? Te duci la concursul de dansuri country? Vrei să-i vezi pe Cathy şi Lee, să le faci galerie?

Uitasem fascinaţia lui Gary cu dansurile country şi prietenia cu Cathy şi Lee, o pereche de dansatori de la studio, care excelau în rock and roll, stilul de pe coasta de west şi dansul numit “doi paşi” la care fuseseră ani de-a rândul campioni.

Le încercasem şi eu odată când mă întâlnisem cu Gary la “Rhytm House”, însă, după ce călcasem pe toată lumea pe bombeuri, mă mulţumisem să

privesc dansatorii cu pălăriile lor de cowboy şi cizmele ciocate,

străduindu-mă sa îmi placa muzica.

-Nu ştiam de Cathy şi Lee că merg la concurs acolo, i-am răspuns.

Dintr-un salt s-a dat jos de pe birou şi s-a apropiat secretos:

-Atunci ce cauţi în Dallas?

Aştepta probabil să-i spun că întâlnisem pe cineva pe internet şi mergeam să ne vedem însă l-am dezamăgit total:

-Am un interviu, i-am şoptit, uitându-mă în jur să nu mă audă colegii.

După ce l-am făcut să jure că nu spune nimănui i-am povestit despre firmă şi dorinţa mea de a cunoaşte alte locuri, alţi oameni, de a călători cât mai mult.

-Bine, îmi spuse, însă Dallasul nu e ce te aştepţi. Dacă ai timp totuşi

treci să-i vezi pe Cathy şi Lee. Se vor bucura, spuse, şi îmi dădu numărul lor de telefon.

În Dallas am stat la Rodica, una din prietenele făcute pe internet pe un forum culinar. Era de felul ei din Cluj şi făcea rezidenţa într-un spital din suburbii. Oraşul în sine părea cunoscut deşi nu mă aşteptam să fie atât de cald şi atât de umed.

-Nu e chiar ca-n serialul cu JR, dar nici departe, râse Rodica, făcându-mi un tur al oraşului şi, cel mai important, arătându-mi firma unde aveam să mă duc a doua zi la interviu. Mai mult de atât nu ştia ce să-mi spună pentru că avea un program infernal: gărzile de câte 48 ore în spital şi după amiezele petrecute învătând pentru un examen sau altul nu-i mai lăsau timp liber.

Ştia că erau mulţi români în Dallas. Exista chiar şi un restaurant românesc unde nu fusese însă niciodată.

-Oricum, însă, nu duc lipsă de latini. Vin mulţi mexicani la Urgenţă. Dacă iniţial m-am bucurat, considerându-i de-ai mei, încet, încet mi s-a urât, căci cei ce vin sunt ilegali, needucaţi, miros şi probabil că nu s-au spălat pe dinţi în viaţa lor.

A doua zi am fost la interviu într-o bancă, în care personalul vorbea cu un uşor accent texan însA majoritatea celor care m-au intervievat erau străini. Legali, ca şi mine. După ce m-au fiert 4 ore cu întrebări din cele mai diverse şi prin faţa mea s-au perindat psihologi, manageri şi analişti, cel care ar fi trebuit să-mi fie şef m-a anunţat că mergem la prânz împreună cu alţi câţiva manageri şi cu şeful de departament, ca să-mi complice mie viaţa în momentul în care aveam să scriu scrisorile de mulţumire. Cum să ţin minte atâtea nume? Nimic nu mi-era mai urât decât interviurile la restaurant.

Pentru cei ce pun întrebarile e un prilej de bucurie, un prânz gratuit pe banii companiei, însă pentru cel intervievat eun chin. Atent la

întrebări şi concentrându-se asupra răspunsurilor, intervievatul înghite cu noduri, îi stă mâncarea în gât şi nu de multe ori lasă felurile de mâncare abia atinse. Mă duseseră la Blue Mesa Grill, un restaurant cu specific de sud-vest, despre care revistele de

profil scriseseră elogios şi care obţinuse ani de-a rândul premii pentru decorul stilizat cu influenţe mexicane şi pentru meniul impresionant.

Zarisem în meniu – deşi eram în interes de servici – o listă cuprinzatoare de cocteiluri, însă alungasem repede imaginea şi motto-ul “Mâncarea e artă, tequilla e viaţă”, preopcupată fiind de ţinută, tonul vocii, să strecor câte o gluma ici şi colo şi să răspund la întrebările lor cu exemple din cariera mea profesională. Pe scurt, să îi conving că eu şi numai eu mă potriveam ca o manuşă postului pe care îl aveau disponibil.

Cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri, toată lumea comandase steak fajitas şi quesadilla, numai eu mă mulţumisem cu o salată din care nu putusem să iau decât câteva înghiţituri. Întrebările veneau parcă pe bandă rulantă; nu apucam să răspund uneia că altcineva mă întreba altceva. Pe de-o parte îmi părea bine pentru că era o regulă nescrisă între durata unui interviu şi şansele de a căpăta postul, ceea ce, se părea că avea să se confirme.

Îmi părea rău însă că nu puteam mânca. Toate mirosurile acelea îmbietoare treceau parca prin mine, în timp ce făceam eforturi disperate să le ignor.

Am refuzat cafeaua şi desertul şi, după ce mi-am luat ramas bun de la toţi cu o familiaritate neobişnuită pentru noi, românii (“spune-mi George, îmi zisese cel care ar fi trebuit să-mi fie şef”) m-au lăsat în grija fetelor de la resurse umane, nişte blonde cu pielea deschisă şi vocea tărăgănată coborâte parcă din “Pe aripile vântului”.

Despre diferenţele dintre nord şi sud aveau să-mi vorbească mai pe seară Cathy şi Lee, pentru că i-am sunat şi le-am spus că eram în Dallas. S-au bucurat nespus, mi-au dat adresa clubului unde se desfaşura concursul şi, după ce au ciştigat, fără să îşi schimbe palariile de cowboy şi jachetele de piele cu care dansaseră, mi-au spus că le era foame. Le-am povestit despre Blue Mesa grill unde nu mâncasem nimic la prânz aşa că ne-am suit în taxi şi am mers acolo. Aveam ocazia acum să citesc pe îndelete meniul cu cele 60 de feluri de tequilla, şi poate tot atâtea feluri de mâncare pentru cină. Am ales supă de tortilla şi tacos de peşte Baja.

-Chiar vrei să te muţi aici? mă întrebă Cathy.

Am dat din umeri. De când plecasem din ţară mi-era indiferent unde stăteam; decizia mea cea mare fusese să părăsesc Romania. Era greu să îi fac să înţeleagă asta, aşa cum nici ei nu mă convingeau, cu toată discuţia lor despre Nordul mai dezvoltat economic şi sudul în care viaţa părea încetitnită. Aveam impresia că pentru ei războiul de secesiune nu se terminase.

-Plus că ai de a face cu ilegalii, adaugă Lee, învârtind paharul cu margarita de frunctul pasiunii.

Nu ştiam dacă aici oamenii erau mai toleranţi cu străinii decât în nord. Probabil că erau din moment ce exista o comunitate aşa de mare de români.

Rodica mi-a povestit a doua zi că nu ştia de fapt nici un român. Viaţa era de aşa natură. Era o ţară în care se muncea pe rupte iar vacanţele erau o nimica toată şi atunci mergea în România. Nu m-ar fi surprins ca nici românii să se cunoasca între ei. Rodica a precizat că avea să îşi termine rezidenţa şi să se mute undeva în nord sau cel puţin să îşi caute servici acolo. Numai eu voiam sa vin în sud, uitându-mă după  apartamente de închiriat şi întrebându-mă cum avea să fie viata mea în Dallas.

Oare aş fi putut să-mi fac prieteni? Aveau să-mi lipsească oare spectacolele şi bibliotecile din Nord?

- Probabil că o sa te obişnuieşti, mi-a spus Rodica, aşa cum m-am învăţat şi eu cu programul ăsta infernal. Numai că cei din nord sunt mai citiţi, cei de aici mai de la ţară. Se vede diferenţa. Se vede influenţa ilegalilor.

Nu eram sigură că mi-ar fi plăcut. Era prea cald, distaţele erau prea mari; muzica country nu era chiar genul meu. A doua zi George m-a sunat cu o ofertă, făcându-mi decizia şi mai grea. Gary m-a sunat la rându-i şi nu am ştiut ce să îi spun.  M-ar fi tentat să stau, să schimb totul, casă, servici, prieteni, să iau totul de la început, precum ilegalii. De fapt, mai rau ca ei, pentru că aceştia tot se mai întorceau la familiile lor pe când eu aş fi fost legală dar singură. De Cathy şi Lee mă despărţisem cu o seară înainte, cu cuvinte frumoase, dar fără prea multă emfază. Pentru ei, prieteniile se făceau şi se desfăceau uşor, aşa cum fac copiii. Cineva îmi spusese mai demult că acesta era felul de a fi al americanilor, o caracteristică la fel de specifică precum sosul de barbeque, şi că numai noi, latinii puneam suflet în aceste lucururi. Aveam argumente suficiente şi să accept şi să refuz aşa că am decis să aştept până ce aveam să ajung acasă şi puteam să judec la rece. Îmbătată de miresmele Dallasului şi mărimea oraşului aş fi fost poate tentată să spun da, deşi nu-mi placuse niciodată Dolly Parton. Îmi plăceau mai mult mexicanii, ilegalii, cu radiourile lor date la maxim, din care se revărsa o muzică veselă, cocoţaţi pe schele, reparând acoperişuri sub un soare torid în timp ce eu mă plimbam prin magazine. La intrarea într-un astfel de magazin era să mă lovească un ciocan în cap, apoi, de sus de pe schelă, veni înjurătura neaoşă românească a unui muncitor cu pieptul gol dar cu pălărie de cowboy:

- F—-i paştele ma-sii de ciocan! Bă, nea Fane, nu poţi să mi-l dai inapoi bre, ca-mi trebuie”.

M-am uitat în sus dar nimeni nu păru dispus să îngaime vreo scuză. M-am întrebat ce diferenţă era între mexicani şi români – şi unii şi alţii erau capşunari sau lucrau în construcţii în ţări vecine. Marea majoritate erau ilegali, muncitori cu ziua. Oare câţi din ei erau educati? Atunci mi-am dat seama de avantajele statutului legal, ale unei meserii cautate şi de a putea înţelege de ce femeile spuneau nu când voiau să spună da şi invers. Ulterior l-am sunat pe Gary să îl întreb dacă putea să mă aştepte la aeroport.

-Te muţi în Dallas? m-a întrebat de cum m-a văzut.

-Nu. Prea mulţi ilegali, i-am răspuns.

Tacos de peşte à la Baja

Această reţetă este tipică pentru penisula Baja, în Mexic. Este un peşte marinat, prăjit şi servit în tortillas cu maioneză şi salată de  Jicama.

Ingrediente (pentru 4 porţii)

* 1 cutie bere (~300 ml)

* 1 cană făină

* 2 linguriţe sare

* 2 linguriţe pudră de usturoi

* 2 linguriţe praf de muştar

* 2 linguriţe oregano

* 1/2 linguriţă piper negru

* 0,5kg de peşte Mahi Mahi (sau orice alt peşte alb), tăiat în lung în bucăţi cam 100gr

* 2-3 linguri făină

* 16 tortillas (15 cm în diametru)

* maioneză

PREPARARE

Amestecaţi primele şapte ingrediente până obţineţi o pastă omogenă.

Tăvăliţi peştele în cîteva linguri de făină, precum sniţelul. Prăjiţi-l pentru 2-3 minute în ulei încins, apoi scoateţi-l pe şerveţele de hârtie absorbantă.

Încălziţi bucăţile de tortilla pe rând. Ungeţi fiecare tortilla cu maioneză, puneţi peştele prăjit şi sfărimat iar peste el, salata de jicama. Rulaţi totul ca pe o clătita şi serviţi.

Salată de jicama

Jicama este o plantă specifică Mexicului, asemănatoare cu păstrânacul. Pentru acestă reţetă se poate folosi păstârnac.

Ingrediente (pentru 6 porţii)

* 1 cană de jicama, curăţată şi rasă pe răzătoarea mare

* 1/2 cană ardei gras roşu tăiat fin.

* 1/2 cană ardei gras galben tăiat fin.

* 1/2 cană ardei gras verde tăiat fin

* 1 cană varză roşie tocată marunt

* 1 cană varză verde tocată marunt

Sos de lamâie verde

* 1 caţel de usturoi pisat

* 1 ceapă tocată marunt

* 1/4 cană coriandru, tocat mărunt

* 3/4 cană ulei (vegetal sau canola)

* 1/2 cană zeamă de lămâi verzi

* 1 linguriţă sare

* 2 linguri de brânză telemea de vacă, rasă, (se poate înlocui cu parmezan)

Preparare

* Amestecaţi jicama, ardeii şi varza într-un castron.

* Amestecaţi toate ingredientele pentru sos şi turnaţi-l peste salată, apoi presaraţi brânza pe deasupra şi amestecaţi bine.

Supa de Tortilla

Această supă este foarte populara în Mexic.

* 2 linguri de unt nesărat

* 1/2 cană ceapă tocată mărunt

* 1/2 cană ţelină tocată mărunt

* 1/2 cană morcovi, tocaţi mărunt

* 2 linguri de piure de ardei chipotle (ardeii chipotle seamănă cu ardeii iuţi româneşti numai că sunt roşii şi specifici Mexicului). Se poate înlocui cu ardei iute românesc, după gust

* 10 căni de apă

* 2 frunze de dafin

* 2 linguriţe oregano

* 2 linguriţe busuioc

* 1/2 linguriţă piper alb

* sare după gust

* 1 gaină/pui cam de 1,5 kg taiată în bucăţi

* 1 cană roşii tăiate cubuleţe (sau conservă)

* 1 cană de ceapă roşie tocată mărunt

* 1/2 cană coriandu tocat mărunt

Garnitura

* brânza rasă “Monterey Jack” (sau orice caşcaval slab)

* ulei vegetal pentru prăjit

* 10 tortilla de porumb

* 2-3 lămii verzi tăiate în 8 sau 10 parţi (felii mari)

PREPARARE

Într-o oală mare (de 8 sau 10l) topiţi untul pe foc mediu.

Adaugaţi ceapa, ţelina şi morcovii. Prajiţi până când ceapa devine translucidă (cam 5 minute).

Adăugaţi apa, piureul de ardei iute (chipotle), mirodeniile, puiul şi lăsaţi să fiarbă. Când începe să clocotească daţi focul mic şi fierbeţi cam o oră sau până se face puiul. Luaţi spuma. Când este gata puiul scoateţi-l din supă şi lăsaţi-l să se răcească. Daţi la o parte pielea şi oasele şi sfărâmaţi carnea în bucăţi care să încapă în lingură, apoi puneţi-o înapoi în oală.

Adaugaţi roşiile, ceapa roşie, coriandrul şi mai fierbeţi vreo 5-10 minute.

Pregătiţi garnitura: taiaţi tortilla în fâşii şi prăjiţi-le în tigaie în ulei vegetal. Pe cele prăjite le puneţi să se scurgă pe şervete de hârtie absorbantă.

Puneţi feliile de tortilla prăjită pe fundul farfuriilor de supă, turnaţi apoi supa şi deasupra radeţi brânza “monterey jack”. Opţional mai puteţ adăuga roşii tocate şi coriandru proaspăt în farfurie. Stoarceţi zeama de la o bucată de lamâie verde şi serviţi fierbinte.

Margarita cu Fructul Pasiunii

Ingrediente:

* 60 ml tequilla “Corazón Blanco”

* 50 gr de fructul pasiunii (piure)

* 30 ml. Suc de portocale

* 30 ml suc de lamâie verde

* 30 ml nectar de agave

PREPARARE:

Într-un vas (eventual special de bar) amestecaţi câteva cuburi de gheaţa cu tequila, piureul de fructul pasiunii, sucul de portocale, cel de lamâie verde şi nectarul.

Amestecaţi bine, strecuraţi şi turnaţi în pahare.

ADRIANA PARISSI este scriitor, corespondentul nostru special in Statele Unite.

Citeste si:

Tags: , , , , , , , ,

Leave a Reply