|

Malaiul – talpa casii / Bucatele copilariei(19) …repovestite de FLORICA BUD

Mamica Cornelia şi bunica Valeria coceau în cuptor, sâmbătă de sâmbătă, şi alte bunătăţuri în afară de pthită, sucituri (cozonaci) şi coci. Ele  făceau şi pthită din fărină de mălai (porumb). Pe vremea bunicii porumbul era o plantă cerealieră foarte răspândită, respectată de ţăranul român, pentu că era vitală traiului zilnic. Răspândită este şi acum, dar soiurile moderne au pierdut ceea ce avuseseră mai bun, aromele, în goana după recorduri. Cercetătorii le-au transformat în soiuri mai productive şi mai rezistente la boli. Din păcate ele sunt potrivite mai mult pentru animale decât pentru hrana oamenilor.

Pthita de porumb poartă numele plantei, adică mălai. Mălaiul a fost avansat şi numit din vremuri uitate talpa căsii (temelia casei), aşa cum odinioară ţăranul român fusese considerat talpa ţării. Zicerea sub care îşi duceau gospodăriile ţărăneşti bocotane (bogate) sau colduşe (sărace) viaţa era: Mălaiul şi mazărea îs talpa căsii…  Mălaiul se frământa în căţân (castron) sau în covată, depindea de câte tepşi (tăvi) dorea gospodina să asoage (frământe) şi putea fi de dulce, adică în loc de coptătură (prăjitură) şi de post, în loc de pthită. Când era bunica copthil, ţăranii mâncau mălai, peste săptămână, abia duminica, dacă îşi permiteau, pthită din făină de grâu. Lucrul acesta este explicabil dacă ţinem seama de condiţiile de trai de atunci. Erau nevoiţi să vândă recolta de grâu, ca să facă rost de bani. Îşi lăsau doar grâul de sămănat, pentru recolta viitoare. Alături de iosaguri (animalele din gospădărie), galiţe ( păsări din gospodărie), lapte şi ouă, grâul era sursa lor de venit.

Căţânul este fratele mai mic al coveţii. Acum se află mai rar câte unul rămas din bătrâni în bucătăriile femeilor de la ţară. Locul lor a fost luat de vailingurile jumulţite (castroanele smălţuite). În schimb, coveţile au dăinuit pentru că în pântecele lor adânc odihneşte slănina păstrată în saramură, ce îşi aşteaptă rândul să fie rânduită la afumat. Când eram copii slănina era dusă în pod, la afumat. Din cauză că vara ea se topea şi măzgălea podul casei, ai mei şi-au construit o afumătoare în grădină, lângă cuptorul de pâine. La fel ca şi covata, căţânul era cioplit tot dintr-un trunchi de copac, dar dintr-unul mic. El era jăluit (cioplit) până rămânea un perete suficient de gros, ca să nu crape, dacă ar fi fost scăpat din mână, dar nici prea greu, încât să se cocoşeze gospodinele sub greutatea acestuia. Era finisat cu atenţie, ca să nu rămână aşthii (aşchii) în care vreo socăciţă (bucătăreasă) cu… capul înfierbântat de heredhie (multă muncă) sau de dorul bădiţei, plecat la câmp cu sapa sau coasa pă sthinare, s-ar fi putut îndhimpa (înţepa).

Pentru o singură tepşe se puneau în căţânul din lemn două cupe de fărină de porumb. Cupa era confecţionată din badoc (tablă) şi încăpea în ea cam o kilă de fărină. Ea se opărea cu apă clocotită şi se făcea un cuib în mijlocul căruia se punea un rest de aloat, păstrat de la ultimul mălai. Se lăsa la dosthit, bine acoperit cu mai vechea noastră cunoştinţă, dosoiul (ştergarul). După ce aluatul creştea, se asoga ca şi pâinea. Odată asogat se aşeza fie pe frunze de mălai împletite, fie în tepşă şi apoi lua drumul dorului, în cuptorul încălzit. Mălaiul cald se rupea cu mâna şi era tare bun pentru adulţi, după un păhar de horincă, alături de slănină şi ceapă. Noi, copiii, eram excluşi de la îmbdhietura cu paharul! Bune obiceiuri străbune!

FLORICA BUD este scriitor, co-autor la “Mancaruri de altadata”. Alte titluri: “Barbatul care mi-a ucis sufletul intr-o joi”( Premiul ASB, 2005), “Mariatereza sunt eu” (Premiul Cartile Anului, 2008) si volumele de poeme “Pierd monopolul iubirii” si “Crucificat intre paranteze” (premiul revistei “Nord literar”, 2010; premiul Academiei Internationale “Il Convivio” din Sicilia). www.floricabud.ro

Citeste si:

Tags: , , , ,

Leave a Reply