|

Locul unde nu s-a întâmplat nimic / Poveste si retete: Omleta Jo-Jo, Toast frantuzesc ….de la ADRIANA PARISSI

Locul unde nu s-a întâmplat nimic

Jo-Jo era un mic restaurant familial deschis non-stop, pe lostul unei foste benzinării, chiar la colţul clădirii în care lucram, între un teren viran (pe care acum se construieşte un mall cochet), pescăria Bankovitz şi hotelul abandonat, ale cărui geamuri sparte şi graffiti le vedeam de la fereastra biroului meu. Ziua era frecventat de angajaţii firmelor din zonă, însă noaptea, clientela era foarte colorată, în special şoferii camioanelor de cursă lungă (compania Pitt Ohio avea sediul o stradă mai departe) şi tot felul de persoane din lumea interlopă, prostituate, proxeneţi, oameni fără adăpost.

Mă împrietenisem cu un chelner din întâmplare, din ziua în care mă oprisem să citesc o plăcuţă de pe zidul restaurantului:

“Aici la 1871 nu s-a întâmplat nimic.”

Chelnerul, un negru bine făcut, care mânuia cu îndemânare o mătură, strângând gunoaiele nopţii anterioare, îmi întinse o mînă prietenească, în stilul direct al americanilor:

“Bună, ce faci? Sunt Mike.”

Nevoind să-l jignesc, pentru că era de culoare, i-am răspuns, strângându-I mâna, uşor jenată. Dupa ce mi-a pronunţat numele de două ori şi m-a complimentat pentru el, m-a întrebat de unde eram. Auzise de România, făcuse armata la puşcaşi marini; fusese în Europa. L-am întrebat la rându-mi despre plăcuţă; de ce o pusese patronul acolo.

-Nu ştiu, mi-a zis, lucrez de puţină vreme aici. Sunt bucătar, dar din când în când mai trebuie să fac şi pe femeia de servici, după cum se vede. Nevastă-mea e bolnavă; a trebuit să se opereze.

N-am insistat cu amanunte. I-am mulţumit şi am dat să plec.

-Hei, lucrezi în zonă? m-a întrebat.

Am răspuns cu jumătate de gură. Americanii mi se păreau curioşi, guralivi. Vorbeau despre problemele personale de parcă ar fi vorbit despre fotbal.

-Da, în clădirea din colţ, chiar pe malul râului.

-Vino într-o zi să mănânci. O să gătesc ceva special pentru tine.

Categoric am succes la negri, mi-am zis, amintindu-mi de şoferul de autobuz, tot negru, care nu voia niciodată să-mi ia bani pentru călătorie. Aşa-mi trebuie, mi-am spus. Vorba românească “bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat” se adeverea de data asta. Jo-jo era chiar lângă firma mea. Nu aveam pe unde ocoli când ieşeam la prânz. În minte îmi jucau scenarii:  să nu ies niciodată singură, să mă uit pe geamul biroului înainte de a ieşi la prânz, să mă asigur că trecerea e liberă.

Temerile mele au durat câteva zile apoi am uitat de el până într-o zi când era din nou afară, măturând şi îmi făcu de departe cu mâna. Mai mult, ţinuse minte şi cum mă chema.

-N-ai venit să-ţi gătesc ceva, mă apostrofă…

Am dat vina pe colegi, pe şef, pe munca stresantă care mă obliga să mănânc de prânz în faţa tastaturii.

-Ai aflat cum e cu placuţa? am întrebat la rându-mi.

-Nu, dar o să întreb.

-Soţia ce face? am întrebat mai mult ca să mă aflu în treabă.

-E bine. Are dureri dar doctorii i-au spus că îşi va reveni.

Zilele s-au scurs din nou fără evenimente importante de parcă nu numai la 1871 ci de atunci încoace nu se mai întâmplase niciodata nimic. Din când în când, seara, la plecare, mai zăream dâre de lumina în hotelul abandonat iar primăvara câte un copac crescut aiurea direct din podeaua vreunui etaj, cu trunchiul svelt ieşind prin geamurile sparte.

Într-o dimineaţă de toamnă târzie venisem mai devrerme la servici şi nu avusesem timp pentru micul dejun. Aveam o zi grea, şedinţe şi simţeam deja o uşoară durere la tâmple, ca o pâlpâială măruntă.

Mi-am aruncat ochii pe geam. Coşul lui Jo-jo scotea un fum drept, subţire, ca de ţigară.

Ce-ar fi să mă duc până la ei, mi-am zis. De abia am motiv că nu pot sta mult, şi nu o să poată să mai îmi reproşeze vreodată că n-am intrat în restaurant. Ideal ar fi să nu-l gasesc. În aşteptarea liftului, Judy, secretara, m-a rugat să-i aduc toast franţuzesc. Am coborât, cu fularul fluturând la un metru după mine şi am intrat la Jo-jo.

În spatele tejghelei, mânuind cu pricepere cuţitul, în timp ce vorbea la telefon luând o comandă, Mike mi-a zâmbit de parcă ar fi văzut un prieten vechi. Mi-a făcut semn cu mâna să iau loc că avea să vină imediat să-mi ia comanda. Am scos fularul uitându-mă pe pereţi la pozele de familie ale patronului şi tăieturile din ziare în care era pomenit numele restaurantului. Americanii tânjeau după istorie. Pozele înrămate de pe pereţi, colecţia de nimicuri pe care aveam să o văd şi în alte restaurant, tipic country, spuneau parcă istoria locului. Mike s-a apropiat de mine cu carneţelul în mână.

-Ce mai faci? Ai venit în sfârşit…

Am strâns paltonul pe lângă mine să-i dau de înţeles că eram pe grabă.

-N-am apucat să mănânc de dimineaţă. Vreau numai ceva uşor şi repede.

La mesele alăturate erau doi barbaţi neraşi, mâncând cartofi prăjiţi, ochiuri şi şuncă prăjită. O chelneriţă corpolentă trecea printre mese cu carafe de cafea, umplând cănile fiecăruia.

Mi se făcuse stomacul ghem.

-Aş vrea un suc de portocale, am spus în cele din urmă.

Mike a notat atent, apoi a ridicat ochii spre mine dezvelindu-şi dinţii albi:

-Şi de mâncare?

Toate felurile din meniu aveau cartofi prăjiţi cu excepţia – probabilă – a toastului franţuzesc. Nu voiam nimic dulce, aşa că am ales omleta.

Chipul lui s-a luminat cu un zâmbet.

-Excelentă alegere, a spus, punând carneţelul în buzunar. Cafea doreşti?

În cele din urmă am scos fularul şi am încuviinţat cu capul.

-Nu ştii ce a fost aici azi noapte, adăugă în timp ce îmi turnă cafeaua.

-Ce anume, am întrebat, gândindu-mă că totuşi, de la 1871 încoace, se mai întâmplase câte ceva.

-A fost un scandal straşnic. Doi tipi s-au luat la ceartă de la nimicuri. Au fost şi fotbaliştii… ce mai, a ieşit cu bătăi şi cu  poliţie.

-Ca în westernuri, am murmurat, sorbind din cafea.

-Exact, îţi plac filmele?

Dându-mi seama că intrasem pe un teren periculos, am decis să fiu precaută.

-Nu prea mai am timp de ele. Sunt foarte ocupată.

Mike s-a întors scurt pe călcâie şi a dispărut în direcţia bucătăriei, nu înainte de a-mi arunca în treacăt că omleta pe care avea să mi-o facă era unica in lume, aşa cum şi restaurantul nu semăna cu nimic din ce văzusem până atunci. Femeia corpolentă dădu drumul la radio şi întregul local fu învăluit de vocea puternică a lui Dolly Parton, urmată apoi de stiri despre traficul rutier.

Unul din şoferi se ridicase să plece. Celălalt îşi scosese liniştit ziarul. În lume se întâmplau multe lucruri chiar în momentul acela, mi-am spus, arucându-mi instinctiv ochii pe titlurile de-o şchioapă. Plăcuţa de afară mă urmărea ca o mirare surdă.

În cele din urmă Mike îmi aduse omleta, ca o minge de fotbal pe o farfurie imensă. Făcusem nişte ochi mari văzând buzurarul de ou umplut cu ceapă, ardei gras, ciuperci, cârnat italian şi cartofi prăjiţi. Avea gust bun însă era prea mare. Dacă o duceam la birou probabil că puteam să hrănesc trei persoane.

-Ăştia sunt cartofi prăjiţi, am întrebat printre înghiţituri, neştiind ce să savurez mai întâi.

-Da, noi mâncăm foarte mulţi cartofi prăjiţi la masa de dimineaţă.

-L-am rugat să îmi pună la pachet jumatate din omletă. Ajunsesem deja să mănânc ca localnicii. Când mi-a adus cutia am scos portofelul să platesc însă m-a refuzat.

-E plăcerea mea să te servesc cu mâncare tipic americană.

Am insistat dar nici nu a vrut să audă. Eram chipurile, musafira lui. Femeia corpolentă a ridicat ochii din casa de marcat şi n-am mai vrut să lungesc discuţia. Am mulţumit, i-am urat sănătate soţiei şi am ieşit în ploaie ţinând cutia cu omleta deasupra capului. Mi se părea ciudat cum Jo-jo reuşise să supravieţuiască atiţia ani în locul acela aflat parcă la graniţa dintre civilizaţie şi pustietate, înfruntînd anii cu o faţadă modestă în care nu se schimba niciodată nimic. Ajunsă în birou i-am dat toastul franţuzesc lui Judy şi mi-am exprimat uimirea faţă de omleta uriaşă. Judy mi-a zâmbit ca unui copil care descoperă lumea.

-Aşa mănâncă ei întotdeauna? am întrebat incredulă.

-Desigur, unele lucruri nu se schimbă niciodată, mi-a răspuns.

Zilele treceau pe nesimţite, lipsite de evenimente. Pînă în ziua în care, pe drumul spre servici am văzut de departe înghesuiala şi maşina poliţiei în faţă la Jo-jo.

“Haida-de, mi-am zis, iar a fost vreo păruială”. În timp ce-mi puneam umbrela la uscat am întrebat-o pe Judy ce se întâmplase.

-A fost un scandal, mi-a spus. Un mesean beat s-a înfuriat pe un chelner care a încercat să-l dea afară, a scos pistolul şi l-a împuşcat. A murit pe loc. E o urmă cu creta pe trotuar dacă vrei să vezi. Nu voiam. Aveam eu presimţirea că de data aceasta se întâmplase ceva şi nu era deloc plăcut. Mulţimea se împrăştiase la prânz însă o maşină de poliţie a patrulat prin zonă până la caderea serii. Cerşetorii din hotelul de vizavi nici nu ieşişeră din clădire, însă poliţia interogase deja toţi martorii relevanţi.

A doua zi placuţa nu mai era pe zidul lui Jo-Jo iar ziarele de dimineaţă confirmaseră identitatea victimei: era Mike. Soţia lui declarase reporterilor că se simţea mult mai bine şi că avea să înceapă să lucreze foarte curând.

Omletă Jo-Jo

INGREDIENTE:

·               4 ouă

·               1 jumătate ardei gras

·               1 jumătate ceapă mică tăiată peştişori

·               4 linguri ulei

·               2 fire ceapă verde tocată mărunt

·               ½ cană de ciuperci taiate feliuţe

·               ½ cană dovlecei tăiaţi cubuleţe

·               2 roşii tăiate cubuleţe

·               5-8 rondele de cârnaţi afumaţi

·               5-8 felii de şuncă,  parizer şi/sau piept ardelenesc.

·               Brânză mozzarela (sau caşcaval ras)

·               Mărar, pătrunjel

·               Sare şi piper după gust

PREPARARE:

Se prăjeşte ceapa (cea albă şi cea verde) în 2 linguri ulei pe foc mic, apoi se adaugă ardeiul gras şi ciupercile şi se acoperă. După un minut se adaugă restul ingredientelor mai puţin mărarul, pătrunjelul şi brânza. Se acoperă şi se lasă să fiarbă la foc mic în zeama lăsată de roşii.

Separat se bat ouăle, se adaugă sarea şi piperul, mărarul şi pătrunjelul. În altă tigaie (de mărimea unei omlete de o persoană) se pun la incins 1 linguri ulei şi se adaugă jumătate din amestecul de ou bătut. Dupa 30 secunde (când partea de jos a omletei începe să se închege dar deasupra e încă lichidă) se adaugă jumătate din umplutura de legume şi deasupra se presară brânza şi verdeaţa (verdeaţa se pune la sfârşit ca să-şi păstreze aroma). Acoperiţi cu un capac, mai lăsaţi pe foc aproximativ 30-40 secunde apoi, dacă mai este nevoie, întoarceţi omleta cu un cuţit/spatulă elastică de clătite şi prăjiţi şi pe partea cealaltă încă vreo 20-30 secunde.

Se scoate omleta pe farfurie şi se repetă procedeul din restul de ingrediente. Omleta se poate pregăti şi într-o tigaie mai mare, pentru două sau mai multe persoane, însă întoarcerea ei pe cealată parte va fi mai dificilă. Mai poate fi pregătită în omletiere puse direct în cuptorul bine încălzit.

O variaţie a acestei reţete o constituie “frittata”. În amestecul de ou de mai sus se adaugă ½ cană lapte iar ingredientele nu se prăjesc în prealabil, ci se toarnă direct în castronul în care se bat ouăle. În acest caz frittata trebuie făcută într-un vas de fontă ce poate fi încălzit pe aragaz şi apoi pus în cuptor. Vasul de sticlă termorezistentă nu e bun pentru că se sparge pus direct pe flacără. Pentru frittata puneţi uleiul în vasul ales şi când e încins bine, turnaţi amestecul de ou şi legume. Compoziţia va fi mai lichidă decât în cazul unei omlete obişnuite. Când începe să se închege pe margini vârâţi vasul în cuptor la foc potrivit şi coaceţi cam 20 minute. Frittata este gata când oul e făcut (arată ca o spumă) şi are o culoare rumenă.

Omleta este un fel de mâncare foarte versatil. Reţeta mea preferată este cea cu ceapă verde, somon afumat şi smântână, de la bistroul franţuzesc numit “Metisse” în Manhatan. Deşi în teorie e bistrou franţuzesc omletele lor sunt cât se poate de americanizate, de la cea cu praz, ciuperci şi apsaragus până la ouăle prăjite cu şvaiţer ras (“sunny side up”) şi servite cu piure de cartofi. Şi pentru că tot explorăm ce altceva se poate face dintr-o omletă e bine să menţionam că restaurantul hotelului “Le Parker Meridien” – de asemeni din Mahatan -, serveşte o omletă care costă $1000. Aceasta din cauză că, pe lângă cele 6 ouă şi langusta fiartă şi tăiată în bucăţi, omleta conţine şi 300 g. de icre negre.

Toast franţuzesc

INGREDIENTE:

  • 1 ou
  • 2 albuşuri
  • 1/4 cană lapte
  • 1/4 linguriţă esenţă de vanilie (sau 1 praf zahăr vanilat)
  • 1/4 linguriţă scorţişoară pisată
  • Un vârt de cuţit de nucşoară
  • 8 felii de piine franţuzească

PREPARARE:

Într-un castron bateţi spumă ouăle cu albuşurile. Adăugaţi laptele, vanilia, scorţişoara şi nucşoara.  Topiţi puţin unt într-o tigaie pe foc mic. Înmuiaţi feliile de pâine în amestecul de lapte, apoi le scoateţi cu o lingură cu găuri,  scurgând excesul de lapte. Puneţi apoi pâinea în tigaia încinsă până când se prăjesc, cam 2 minute pe fiecare parte. Scoteţi-le pe o farfurie calda şi ţineţi-le în cuptorul încălzit în prealabil. Repetaţi procedeul până terminaţi de prăjit toate feliile de pâine. Înaintea servirii presăraţi deasupra scorţişoară şi zahăr. Se pot servi de asemeni cu sirop de arţar.

ADRIANA PARISSI este scriitor si gastronom, corespondentul nostru special in Statele Unite.

Citeste si:

Tags: , , ,

Leave a Reply