|

Visul american / Poveste si retete:sturion cu sos alb de icre, varza de Bruxelles caramelizata …de la ADRIANA PARISSI

Când am venit în America nu ştiam exact ce înseamnă visul american. Mulţi

ani am trăit cu senzaţia că e sinonim cu o viaţă decentă, cu a avea bani.

Sau a cheltui bani pentru propria persoană. Aşa se face că odată, când am

luat o primă substanţială, în loc să fac ceea ce ar fi făcut orice om normal

(pus în contul de economii, schimbat mobila sau măcar un concediu în cine ştie

ce destinaţie exotică) m-am hotărât să îi cheltui pe toţi, satisfăcându-mi un capriciu

care îmi stăruia în cap de multă vreme. Mai precis de când, asemeni lui Richard Gere

în filmul “Shall We Dance”, treceam în fiecare zi în drum spre servici, pe lânga un studio

de dans. Asemeni lui, am intrat cu inima îndoită că nu făceam ceea ce trebuia şi când să ies

m-a oprit Mateo, un instructor filipinez mărunţel, cu ochii trişti, dar faţa numai zâmbet.

-Pot să vă ajut cu ceva?

I-am spus că voiam să învăţ să dansez, căci urmăream concursurile de dans la televizor

şi îmi plăceau rochiile vaporoase ale concurentelor, însă nu eram hotărâtă.

-Nu-i nimic, prima lecţie e gratuită, mi-a spus şi m-a condus în studio, unde alţi instructori

se ocupau de dansatori mai mult sau mai puţin experimentaţi.

Ulterior i-am cunoscut pe toţi, caci studioul avea reputaţia de a satisface cele mai

sofisticate gusturi şi prin urmare avea o clientelă stabilă, foarte bogata, dependentă

de muzica şi atmosfera de perpetuă vacanţă: chirurgi, bancheri, preoţi, avocaţi, şefi

ale unor firme importante, patroni de restaurante. Într-un cuvânt, elite cu care, în viaţa

de zi cu zi nu aveam cum să mă întâlnesc.

Asemeni unui prieten, statistician la o mare firmă de asigurări, care îmi

povestise că un abonament la o revistă de yahturi îi adusese ulterior primirea

în mai multe cluburi şi obţinerea unor credite avantajoase, a lua lecţii de dan

s împreună cu toţi aceşti oameni influenţi mi-a deschis multe uşi.

În primul rând uşile lor: din când în când unii dintre ei aveau petreceri

la care mâncarea era de adusă şi servită de firme de catering. Instructorii de la studio

, în special Mateo, Javier şi Cristiana erau invitaţi, însă de fiecare dată refuzau spunând

că patronul, David, le recomandase să nu socializeze cu cursanţii, în urma unui incident

regretabil în care un instructor se îndrăgostise de eleva lui şi plecaseră din localitate. Era c

umva regulaa studioului de a preveni instructorii talentaţi să plece. Cu toate acestea, Lauren,

cea care în viaţa de zi cu zi răspundea de finanţele unei corporaţii multinaţionale, îl lua cu ea

pe Mateo în cluburi de noapte, plătindu-l cu ora ca să îi fie partener de dans. Era prea grasă şi

nimeni nu ar fi băgat-o în seamă.

Kay, doctoriţa care îl cunoscuse personal pe Gere când filmase o scena în spitalul ei

, îi plătea pe toţi instructorii să “facă antren” la petrecerile ei care azi erau la o adresă,

mâine la alta, în cartiere rezidenţiale despre care nici măcar nu auzisem, cu pază proprie

, majordomi şi grădinari. Trăiam, alături de aceşti noi prieteni, o aventură ca în serialele

sud-americane: toţi ştiau ce se întâmpla în viaţa fiecaruia, în ce etapă ajunsese nu ştiu cine

cu divorţul; ce se întâmpla cu fiica vitregă a altuia sau despre vacanţele exotice ale nu ştiu

cărui cuplu care fusese văzut într-un documentar de natură adultă, difuzat noaptea târziu pe HBO.

Când Mateo mi-a spus că se organizează o excursie la New York în vederea participării la

un concurs de dans, iniţial am vrut să bat în retragere, apoi, la insistenţele tuturor, am acceptat.

Instructorii trebuiau să vină cu noi, inclusiv Cristiana şi Javier, care se îndrăgostiseră

, stabiliseră deja data nunţii dar nu ştiau cum să-i comunice lui David.

Acesta comandase un autocar pentru toata lumea, urmând ca el să vină

în Jaguarul personal pâna la hotelul în care urma să se desfăşoare competiţia.

Până atunci însă mai aveam repetiţii şi un drum lung care mi-a amintit de excursiile

din timpul liceului: opriri dese, râsete, schimbări de locuri în maşină, glume cu sau fără perdea.

Kay era singura care se plictisise şi regretase că nu luase avionul: atâtea ore pe drum aveau să îi

ruineze tenul şi mambo-ul la care lucrase de atâtea luni cu instructorul ei, Javier, nu avea să fie

la înălţimea aşteptărilor.

Lui Lauren îi era tot timpul foame. Stătusem pe rând de vorbă cu toată lumea şi numai spre sfârşit

mă aşezasem lângă Mateo, invidiindu-l pentru serviciul care îi permitea să călătorească şi să stea

în hoteluri de 4 stele. M-a privit o clipă de parcă aş fi atins un subiect tabu şi mi-a spus:

-Nu e ceea ce crezi.

Nu am insistat. Poate visul lui american nu era acelaşi cu al meu sau al lui Javier,

care stătuse în spate cu Cristiana şi numai la sfârşitul drumului ne anunţaseră de

nunta din Mexico City, astfel încit Lauren decretă că era cazul să sărbătorim şi propus

e ca după concurs să mergem la restaurantul Petrossian.

Concursul veni şi trecu: pentru mine nu fusese decât o distracţie, la fel ca şi masa

la Petrossian de care se ocupase telefonic Lauren: rezervarea la ora 7, meniul, ţinuta de seară.

Câştigasem o menţiune pentru o rumba executată cu multă pricepere. Văzusem ochii lui

Mateo sclipind de bucurie, însă mai târziu, când i-am bătut în uşă să mergem la cină, mi-a deschis,

abătut. Era obosit, nu voia să meargă. Cu greu l-am convins, spunându-i că

Lauren plătise totul – nu eram sigură cine mai participase, însă ea suportase cu

siguranţă marea majoritate a cheltuielilor. Bancherul care tocmai căpătase divorţul în

condiţii avantajoase promisese un rând de şampanie pentru toată lumea, Cristina şi Javier

se gândeau că, dată fiind veselia generală, puteau să-i spună despre planurile lor lui David.

Visul lor american includea o casa în suburbii, copii şi vacanţe la plajă în Mexic.

Petrossian era fără îndoială cel mai elegant restaurant în care intrasem vreodată. Fondat

în 1984 şi decorat în interior de artistul român Ion Oroveanu, cel care realizase mozaicul

din interiorul magazinului Muzica din Bucureşti, era fără îndoială întruchiparea bunului gust.

Avocatul, fin colecţionar de artă, îmi atrăsese atenţia asupra decoraţiilor din cristal Lalique,

oglinzilor Erté, porţelanurilor de Limoges, sculpturilor de bronz şi a candelabrului Lanvin.

Ne aşezasem la masa într-un separeu pregătit pentru noi, în care chelnerul, bun cunoscator

al limbii franceze, ne dusese însoţindu-ne cu gesturi şi zâmbete reţinute. Cu excepţia lui Kay,

a lui Lauren şi a avocatului, nici unul dintre noi nu ştia de acest restaurnat, cu

atât mai puţin că decoratorul era un artist român. Nici măcar David, cel care îşi parcas

e Jaguarul într-un loc nepermis şi stătea ca pe ghimpi, nu ştiuse de existenţa acestui local

specializat în bucătărie franţuzeasca şi icre negre, oferind consumatorilor chiar cursuri de

familiarizare cu speciile de peşti şi icrele lor.

-Aurul negru, explicase, glumind, chelnerul care venise să ne ia comanda,

în timp ce David se dusese să se asigure că maşina era la locul ei.

Băusem deja un pahar de şampanie în cinstea lui Kay şi a lui Mateo,

câştigătorii concursului de dans, fără să mă pot decide asupra vreunui fel de mâncare.

Mateo m-a rugat în şoaptă să comand şi pentru el, zicându-mi că nu era familiar cu felurile

de pate de ficat şi peşte.

Dupa încă un pahar de şampanie stabilisem cu toţii să optam pentru meniul cu preţ fix

care includea supa zilei, o salată cu pere şi sos vinegrete, somon afumat, şi un fel principal,

cu icre. Optasem pentru sturion prăjit cu garnitură de varză de Bruxelles caramelizată şi sos

alb cu icre, iar de băut Chardonay de California podgoria Kunde.

Tot timpul cinei Mateo de abia s-a atins de mâncare, deşi în veselia generală,

toată lumea apreciase talentul bucatarului, prezentarea şi chiar se emiseseră sugestii

de a veni a doua zi pentru prânz. Restaurantul era în mijlocul Manhatanului şi cum aveam

câteva ore libere înainte de întoarcere gurmanzii grupului voiau să încerce şi alte feluri.

David nu-şi exprimase nici o opinie, preocupat fiind să nu îi remorcheze maşina. Kay şi

Lauren ar fi fost de acord; eu eram indecisă. Mateo m-a luat afară sa fumeze. Caldura nopţii

de primăvară târzie îi amintea de oraşul natal din Filipine, al carui nume nu îl reţinusem. Acolo,

sub cerul înstelat al Manhatanului, mi-a povestit viaţa lui până să fie adoptat de o familie de americani la vârsta

de 14 ani. Dansase de la 3 ani, la petrecerile la care îl duseseră parinţii apoi îl dăduseră la orfelinat

nemaiputând face faţă cheltuielilor. Ani de zile nu ştiuse ce însemna să fii sătul. La un moment dat

în copilarie avusese burta umlflată specifică copiilor malnutriţi. Furase, se drogase, dormise sub cerul liber

până să ajungă la orfelinat. Nu înţelegea de ce felurile pe care le mâncasem produseseră atâta senzaţie.

-Ştiu numai să dansez, mi-a spus. David scoate untul din noi dar nu vreau să ramân

profesor de dans la el o viaţă întreagă. Vreau sa-mi iau masterul şi să-mi deschid propriul

studio. Problema e că nu mă pot întreţine singur iar parinţii adoptivi nu au bani să-mi plătească şcoala.

I-am povestit câte ceva din viaţa mea în Romania; visul meu american pe care cât de cât

, îl împlinisem. Ne-am întors la masă pe când ceilalţi comandaseră prăjituri şi cafele. A doua zi

nu m-am mai dus la restaurant cu ceilalţi. Pe drumul de întoarcere am aflat că până la urmă îi

ridicaseră maşina lui David iar Cristiana şi Javier nu gasiseră momentul să îi comunice vestea.

La scurtă vreme dupa aceea am renunţat la lecţiile de dans. Atunci am observat pentru

prima oară că în parcarea studioului cele mai vechi maşini erau ale instructorilor, nişte rable

ruginite care abia puteau merge prin oraş. Între timp mi-am schimbat serviciul şi nu am mai

trecut prin faţa studioului însă m-am mai întâlnit din când în când cu Kay şi Lauren şi de la

una din ele am aflat că Cristiana şi Javier îşi dăduseră demisia, plecaseră din oraş dar nu

mai erau împreună iar Mateo se înscrisese în armată şi fusese trimis în Irak. Pentru soldati

scoala era gratuita. Era singurul fel în care putea să obţină masterul în afaceri pe care şi-l dorea

atât de mult – visul lui american.

Sturion cu sos alb cu icre

Acesta este un fel de mâncare simplu dar recomandat pentru ziua Sf. Valentin

deoarece caviarul are renumele de a fi afrodisiac. Sosul alb, de unt, poate fi făcut

cu o oră înainte şi ţinut la cald, fie în bain-mare, fie în termos.

Icrele de păstrăv sunt ideale pentru acest fel de mâncare dar se poate face

şi cu alte icre, dupa preferinţă.

Sos

Ingrediente:

2 bucaţi file de peşte (sturion sau alt peşte alb)

2 linguriţe de ceapă tăiată fin

1/2 cană vermut alb sau vin alb

1/2 cană de zeamă de peşte sau supă clară de pui

1 lingură tarhon proaspat

1/3 cană smântână

4 linguri de unt nesărat rece

Sare şi piper după gust

Zeama de la o lamâie

2-3 linguri de icre de păstrav (sau alte icre după preferinţă)

1 lingură verdeaţă tocată mărunt

Preparare:

Fierbeţi ceapa, vinul, supa şi tarhonul într-un vas până ce lichidul rămas e

cam 1/3 cană. Adaugaţi smântâna şi fierbeţi la foc foarte mic pâna ce

lichidul scade cam la 1/2 cană sau capătă consistenţa unei ciulamale.

Adaugaţi 1 lingură de unt şi amestecaţi până ce este complet încorporat.

Puteţi varia intensitatea focului trecând de la foc mare la foc mic dupa

preferinţă. Scopul este de a încorpora untul în sos fără a-i da răgazul să

se separe (să se taie) astfel încât sosul să nu capete o peliculă de ulei

deasupra. Repetaţi cu restul de unt, adaugând pe rând câte o lingură.

Strecuraţi printr-o sită fină în alt vas, adăugaţi sare, piper şi zeamă de

lămâie după gust. Păstraţi-l cald în baie de aburi sau termos.

Peşte

Ingrediente:

Zeamă de lamâie

Sare şi piper după gust

4 linguri unt topit

Preparare

Peştele spălat se ţine câteva minute în zeamă de lămiie apoi se sărează, se

piperează şi se prăjeşte în untul topit la foc mic într-o tigaie acoperită.

Se prăjeşte cam 2-3 minute pe fiecare parte în funcţie de grosimea peştelui.

Aranjaţi peştele în două farfurii, puneţi deasupra sosul alb, peste care

puneţi icrele şi verdeaţa tocata. Serviţi imediat.

Varză de Bruxelles caramelizată

Ingrediente

10 verzi mici de Bruxelles

1/2 cană zahar

1/4 cană unt

1/4 cană oţet de vin roşu

1/4 cană oţet balsamic

3/4 cană apă

3/4 linguriţă sare

Preparare

Curaţaţi foile exterioare ale verzelor de Bruxelles şi taiaţi cotoarele.

Într-o tigaie mare încălziţi zaharul până ce începe să se topească, având

grijă să nu se ardă.

Când începe să se topească reduceţi focul şi amestecaţi continuu până ce

zahărul începe să devină maroniu.

Adaugaţi untul şi amestecaţi pâna se topeşte, apoi adaugaţi cele două

oţeturi. Amestecaţi cam 1 minut apoi adaugaţi apa şi sarea. Când începe să

fiarbă adăugaţi verzele. Reduceţi focul la minim. Acoperiţi şi lăsaţi să

se patrundă pentru 6 minute. Luaţi capacul şi mai coaceţi cam 15 minute până ce lichidul e absorbit şi verzele sunt acoperite de un strat auriu, lucios.

Serviti calde, ca garnitură.

Vin: Chardonny din podgoria Kunde aflată în Sonoma Valley, California. Este

un vin de intensitate medie şi aroma de citrice, măr şi caramel. Fiind un vin acid,

complementează de minune feluri delicate de mâncare din peşte dar

şi feluri mai robuste, din carne albă (pui, porc).

ADRIANA PARISI este scriitor si gastronom, corespondentul nostru special in Statele Unite.

Citeste si:

Tags: , , , , , ,

Leave a Reply