CHRIS SIMION – fragmente din “Ce ne spunem cand nu ne vorbim” si interviu
CHRIS SIMION, regizor si scriitor, a lansat recent la Ed. Trei provocatorul roman “Ce ne spunem cand nu ne vorbim”, din care va oferim cateva fragmente de text, impreuna cu un scurt interviu in exclusivitate. (Fotografii de Alex Galmeanu)
-Care e legatura dintre cartea si piesa de teatru “Ce ne spunem cand nu ne vorbim”? Exista vreo legatura in afara de titlu, o continuitate intre ele, o legatura substantiala, dincolo de text?
-Tema este aceeasi. Minciuna, infidelitatea. Continuitate exista doar in masura in care vrei sa faci un exercitiu al imaginatiei si sa incerci un liant intre personajele spectacolului si personajele romanului. Ar putea fi aceleasi. Piesa de teatru si ulterior spectacolul s-au nascut dintr-o necesitate. Desi terminasem primul volum mai aveam ceva de spus. Asa-s femeile. Si cum uneori cuvantul rostit are mai multa forta decat cel scris, mi-am pus picioarele in ligheanul cu apa rece si am scris prima mea piesa de teatru, volumul 2 de la “Ce ne spunem cand nu ne vorbim”. O comedie.
- De ce ai ales ca formula scriitoriceasca – mailul? Ti se pare ca e nevoie de forme noi pentru vremuri noi?
-Nu sunt de moda veche, constat pe propria piele cat de util este internetul si cu toate acestea am nostalgia scrisorilor de mana si trimise prin posta. Am ales corespondenta electronica intentionat, spune multe despre omul contemporan, are un alt tip de energie, de emotie. Si plasticul e util dar nu are viata.
- Care e mesajul cartii, ce ai vrut sa le transmiti cititorilor?
-Minciuna este o tema foarte fragila, pretentioasa, perversa. Am vrut sa reamintesc ca fiecare este raspunzator pentru optiunile lui. Ca nimeni nu poate sa ne constranga in deciziile pe care le luam decat daca permitem noi asta. Suntem liberi sa alegem minciuna sau adevarul dar suntem ceea ce alegem. Viata nu e un joc pe calculator. N-ai cum sa dai delete la ceea ce ai facut si nu-ti mai convine la un moment dat. Ceea ce faci te defineste, concret si metafizic si esti dator sa iti asumi tot.
-Ce loc ocupa scrisul (nu ma refer la texte dramatice, ci la roman) in profilul carierei tale? Stiu ca romanul acesta vine dupa o pauza lunga in care te-ai dedicat regiei… Se concureaza aceste doua paliere – regia si scrisul?
-Sunt in conflict permanent. Cand scriu nu pot sa fac regie, cand fac regie nu pot sa scriu. Sunt energii diferite, te solicita altfel. In regie trebuie sa fii pentru ceilalti, sa te dai lor total dar nu cum esti tu ci cum au ei(actorii) nevoie. Cand scriu sunt eu cu mine, nelimitat. Scrisul imi este mai aproape ca mod de exprimare dar uneori nu stiu sa ma folosesc de asta si atunci aleg teatrul. Ambele te ard, te costa, te distrug si te recompun de fiecare data. De asta am si facut pauza de 8 ani. A fost timpul necesar sa ma reconstruiesc. N-as putea sa scriu in serie, pe banda. Daca nu pot sa exist total intr-un spectacol sau intr-o carte, aleg sa nu exist.
LA MAMA ÎN BURTĂ CÂNTĂ MOZART
Ziua întâi este ziua în care m-am născut. Din ziua aceea începe pentru mine numărătoarea. Şi în fiecare an, vine într-o zi rândul zilei întâi şi dă la o parte toate celelalte zile şi arată atunci cât este ea de importantă pentru că este ziua mea. Astăzi este ziua mea. Spuneţi-mi “La mulţi ani !”. Nu, mai bine îmi cântaţi “La mulţi ani!”. E prea simplu doar să-mi spuneţi. Merit să îmi cântaţi. Aşa. Da. Domnul cu cravată roşie nu are voce. Dar a avut bunăvoinţă. Astăzi am început să scriu o poveste, o poveste despre mine. Poate mai îmi daţi şi voi idei. Poate voi vedeţi ceea ce nu văd eu. Ciorapii găuriţi, ridurile adânci, buzele crăpate, cearcănele… Dar sufletul nu mi-l vede nimeni? Găurile din suflet pe care timpul nu poate să le cârpească, ridurile din suflet pe care Dumnezeu nu poate să le vindece, cearcănele din suflet care sunt mărturia imbecilă a faptului de a fi treaz în mod inutil. Nu ştiu dacă o să găsesc putere să termin povestea asta singură. Mai sunt 15 minute şi ziua aceasta se termină şi începe alta. Începe ziua altuia. Şi aceea se termină şi tot aşa… De câteva ore nu fac altceva decât să privesc hârtia asta albă şi să mă încurajez cu respiraţii alerte. În ultimul timp s-au scurs prin vezica mea toate frustrările pe care mi le însuşeam nefiind în stare să le distrug. Refularea în propria-mi metastază îmi alimentează agonia. Totul este haotic. Nu mai pot controla nimic. Şi poate că atunci când credeam că eu controlez ceva, doar credeam asta şi atât. În realitate nu se întâmplă nimic. Nu am ore de somn fixe, uit să mănânc zile întregi, uit de multe ori să beau până şi apă şi mă trezesc din când în când cu un gust lipicios în gură dăruit cu generozitate de zaţul pe care îl sorb în delir. Îmi amintesc cu dor de momentele în care puteam să mă enervez pentru că trebuia să-mi golesc scrumiera în coşul de gunoi. Noaptea îmi permiteam să deschid doar fereastra şi să eliberez mucurile de la înălţime. Îmi plăcea la nebunie să le văd în picaj câteva secunde. Eram atât de aproape de cer. De fapt eu şi acum sunt aproape de cer. Cerul se îndepărtează şi îmi dă senzaţia că se ascunde de mine. Camera mea dintr-un apartament, dintr-un bloc vechi din centrul oraşului. M-a fascinat întotdeauna zborul. Aveam vreo câţiva ani când mi-am dorit prima oară să-mi dau drumul de pe balcon şi să plutesc câteva secunde la limita halucinantă a fatalităţii. Dar eu nu puteam să ajung pe balcon în momentul acela, eu nu aveam un balcon în momentul acela şi cred că nimeni nu ar fi avut un balcon pentru o astfel de dorinţă. Cine mi-ar fi fost atât de credincios? Nimeni. Jocul de-a moartea m-a excitat întotdeauna. Să ai curajul să atingi cu vârful sufletului moartea, să-i simţi morţii respiraţia fierbinte în ceafă, să simţi cum te pândeşte şi cum poţi într-o secundă să fii înhăţat. Ca să nu credeţi că sunt nebună, ar fi mai bine să nu mă credeţi, ci doar să ascultaţi o poveste aşa de banală, de idioată ca să ne păstrăm relaţiile formale. Oamenii se tem de extreme şi ca să nu vă provoc panică, să nu vă bag atât de sincer în mine căci nu suportaţi, aleg ce alegeţi: să vă mint. O dată, când eram mică, am reuşit să trec balustrada de la un balcon, dar n-am ajuns mai departe pentru că un glas stins de femeie m-a oprit. Era mama. Am rămas doar cu un dor nesfârşit faţă de un act început şi neterminat. Îmi trebuia atât de puţin să-mi desprind carnea crudă, neîncepută de viaţa reală, de pe balustrada de fier şi să mă duc, să plutesc, să zbor. A fost un vis. De-atunci mă urmăreşte obsedant delirul sinuciderii. De parcă ar fi o hemoragie a minţii, un nod al destinului pe care îl desfaci plin de curaj şi în acele secunde când te afli sub presiune, trăieşti înspăimântător de mult. Totul se comprimă, se intensifică. Ritmul, profunzimea, iar fiinţa aproape că devine de necârmuit. Cel puţin în acele momente nu mai trăieşti meschin. Toţi suntem datori cu o moarte! Ai încercat vreodată să te sinucizi? Dacă nu, atunci nu încerca să mă judeci.
Acum, când spun toate astea, mă simt îngrozitor de ciudat. Sunt într-un spaţiu pe care îl văd, îl constat, dar de fapt eu mă simt în altă parte. Mă simt în casa bunicii mele de exemplu, pe patul unde cândva, demult, ea a murit. Patul acela a păstrat în el moartea ei şi, ori de câte ori îl ating sau îmi aşez capul pe stofa aspră, parcă ating trupul rece, lipsit de suflare, părăsit de sufletul care alerga nerăbdător la întâlnirea cu soarele.
Toţi suntem datori cu o moarte. Ştiu. Am mai spus asta mai devreme. Nu mă repet. Doar ţip. E meschină moartea ca o datorie în sine. Parcă e un troc. Dai un suflet la schimb cu liniştea lui Dumnezeu.
Evit să-mi încep povestea. Mai ţineţi minte, astăzi este ziua mea! Nu înţeleg ceea ce urmează să spun, de aceea mă abţin. Nu vă uitaţi aşa la mine. Ce, nu vi s-a întâmplat niciodată să vreţi să spuneţi ceva dar să nu mai spuneţi pentru că n-aţi şti ce înseamnă? Nu pot accepta Absurdul ca pe o limită extremă în care divinitatea se ascunde când nu ne mai face faţă, când se sperie de noi, când îi este frică să nu-şi piardă coroana.
Ce credeţi că am făcut dimineaţă? Ce face un om dimineaţa de ziua lui? Fiecare om de ziua lui dimineaţa face altceva! Eu mi-am început ziua cu fast. Într-un cimitir, îngropându-mi cel mai bun prieten. Nu e extraordinar? Să-ţi îngropi în minte cel mai bun prieten pentru că Dumnezeu nu a avut curajul să mă lase să asist concret la înmormântarea lui. Vi se pare că povestea asta cu prietenul mort are umor! Generos Dumnezeu să-mi ofere un astfel de cadou de ziua mea, nu? Şi zâmbetul prietenului meu, în partea stângă a gurii… ca şi cum cadavrul ar fi scuipat pe noi toţi şi pe viaţă zicând aşa senin: ”V-am tras-o!”. Cui foloseşte acest spectacol? Pe cine satisface această zadarnică umilinţă? Credeţi că este diferită viaţa de o sală de teatru? Şi acolo, şi aici trebuie să facem acelaşi lucru: să facem faţă. Trebuie să defilăm prin faţa lui Dumnezeu scandând lozinci false şi inutile. Moartea unuia = argumentul că încă unul din noi a înghiţit momeala.
Nu există o vârstă când ar trebui să ne întâlnim faţă în faţă cu Dumnezeu. Dar ar trebui să existe timp pentru a nu merge la această întâlnire cum mergem la piaţă. Pentru că riscăm atunci să-l confundăm pe Dumnezeu cu o legătură de varză.
Moartea aceasta făcută cadou de ziua mea este ceva absurd şi stupid. A murit un om care nu voia să moară. Nici nu-mi mai amintesc… cine era prietenul meu? Ei bine, o să-mi spuneţi că moartea nu vine să te întrebe dacă ai sau nu chef să mori. Păi asta mi se pare nepoliticos. Cum să iei aşa cu japca un om tânăr, cu speranţe, cu planuri, un om bun, frumos, generos, un tată şi un soţ, cu funcţie, cu responsabilităţi…?
Mă gândesc că poate moartea de fapt nici nu este întâlnirea cu Dumnezeu, ci despărţirea de el. Poate că în moarte nu găsim divinitatea, ci absoluta singurătate, că Dumnezeu trăieşte aici, cu noi, ne înghesuim toţi în această viaţă, în toate mărunţişurile şi nu acolo, idealizat.
Mă gândesc la moartea prietenului meu şi privesc cerul şi am senzaţia că acest imens albastru este o moarte mai mare spre care tindem. Ce-ar fi ca, fără să ne dăm seama, să nu existe nicio trecere în nicio altă lume. Să fie de fapt o singură lume unde să trăim cu toţii laolaltă, morţii cu viii şi viii cu morţii. Să nu mai fim separaţi şi cadavrele noastre să nu valoreze mai mult decât nişte excremente vomate de natură. Poate că fără să ştim trăim unii prin alţii, că aceia care mor trăiesc prin cei care rămân, iar că viii trăiesc prin faptul că alţii mor.
Credeţi că are vreun rost toată demonstraţia asta? V-am întristat. Ce bine îmi pare. Măcar atâta să pot să fac şi eu. Oricum, o certitudine am. Nu există moarte în sine. Murim de bătrâneţe, murim din boală, din greşeală, din prostie, din dor. Ce poate omul să-şi dorească mai mult după ce moare decât să se întâlnească cu Dumnezeu? Şi de fapt, poate abia după ce mori îţi dai seama că nu mai ai cu cine să te întâlneşti. Am spus asta şi mai devreme, nu? Am subliniat. Să nu uitaţi. Când ajungi să trăieşti toate aberaţiile astea, ajungi cu siguranţă să-ţi doreşti să te sinucizi. Cine mai poate să-şi dorească să se sinucidă în ziua de astăzi este un om viu pentru simplul fapt că îşi mai doreşte ceva. Sunt alţii care nici să se sinucidă nu mai au chef. Atât de acută este agonia că nu-i mai trezeşte nici măcar sinuciderea. Privesc din nou cerul. De data asta îl văd ca pe o pânză albastră pe care sunt proiectate trupurile noastre. Toate trupurile din toate timpurile. Ca şi când ar fi un cer de trupuri. Şi sub cer nimic, niciun fir de pământ, să fie ceva infinit. Şi noi să nu cădem, să plutim aşa cum plutesc fulgii şi să nu ne oprim niciodată. Să plutim la nesfârşit.
To: floarea_soarelui@yahoo.com
Spune-mi, te rog, cum ar fi trebuit să fie, cum ai vrea să fie. Din partea mea a fost umor. ŞI SĂ NU-ŢI MAI FIE FRICĂ! PE MINE O SĂ MĂ AI TOT TIMPUL! TREBUIE DOAR SĂ MĂ CHEMI!
BORDEL PENTRU ÎNGERI
Şi după o ceaţă de multe luni, în care am trăit sau nu am trăit, am fost să-mi iau analizele. Am aşteptat cu emoţie toată perioada asta. Am făcut exerciţiul răbdării şi al lipsei de judecată, al înţelegerii dincolo de logică, de sens. Există ceva în noi care ne ţine departe de dorinţa morţii. Există ceva în noi mai puternic care vrea să trăiască şi nu să moară. Toată perioada asta am trăit emoţia de a primi un rezultat favorabil. Iei în calcul orice drum, te antrenezi pentru orice, dar există undeva, în tine, speranţa că dansezi pe ce muzică vrei tu, nu pe ce muzică pune El. Eşti atât de disperat încât încerci chiar să negociezi, să îţi schimbe destinul în cazul în care nu ar coincide cu ceea ce vrei. Surpriza a fost alta. Nu numai că analizele mi-au ieşit bune. Nu am avut niciodată neoplasm. Diagosticul meu nu a fost al meu. A fost al altuia. Al unuia care, crezând că este sănătos, nu s-a tratat şi a murit. În timp ce eu, am traversat Iadul terapiei împotriva cancerului, mi-am ars ani din viaţă, m-am radiat, m-am otrăvit, convinsă de medici că este singura uşă deschisă spre viaţă. Am stat cu hârtiile în mână, în faţa spitalului, pe o bordură, ore întregi, fără să ştiu încotro să o iau. O avalanşă de fotograme, de stări, de conexiuni mă invada. N-am putut nici să mă bucur, nici să-mi pară rău. Am fost năucă, paralizată. Când eşti în poveste, nu poţi să crezi. Prima reacţie este de negare. Nu am putut să am nicio reacţie ore întregi. Dacă priveşti din afară, unghiul de observaţie e altul şi detaşarea de tine nu o poţi face imediat, procesul de conştientizare şi apoi de acceptare cere un timp. Unul dintre medicii care s-a ocupat de mine pe tot parcursul tratamentului mi-a povestit întreaga eroare. Cum a început şi până în ziua în care am aflat. Când m-am dezmeticit cât de cât, i-am povestit avocatei mele. Toate probele pe care le puteam strânge erau insuficiente ca să câştigăm. De altfel, cea mai cretină ipotază. Absurdul căruia nu îi poţi face faţă, cu care nu te poţi lupta. Cineva îţi calcă viaţa în picioare şi tu nu poţi să te aperi, nu ai cum să demonstrezi asta pentru că toţi sunt mână în mână, pentru că e o pânză de păianjen care te prinde şi te sugrumă. Nu de ameninţări mi-era teamă, ci de faptul că şterseseră toate probele, ca şi cum nu existasem vreodată în acel spital cu acel diagnostic. Dacă făceam pasul de a merge în instanţă, aveau probe să se scoată. Am încercat toate ipotezele teoretice pentru a găsi o soluţie legală şi de a avea câştig. Am consultat mai mulţi avocaţi care m-au sfătuit să nu demarez niciun proces. Hârtiile cu parafă de care beneficiam erau interpretabile şi în mare parte lipsite de sens. Şi viaţa mea? Anii care s-au făcut scrum? Ce să înţeleg din asta? Tot Dumnezeu răspunde şi de asta? Sau să spun că aşa a fost să fie? De ce? De ce eu? De ce aşa?
Experienţa este singura care te face să te schimbi profund şi să îţi schimbi un punct de vedere cu altul. Ca să nu mai poţi să crezi în ce credeai, trebuie să treci cu toată fiinţa ta prin altceva mai puternic care să îţi răstoarne credinţa, valorile. Depinde cât curaj ai să nu fii stâncă, blocat în prejudecăţi, dogme, reguli, ci să te arunci, să trăieşti, să primeşti, să te laşi modificat, să dăruieşti, să încerci şi apoi să ştii unde eşti şi cine eşti. De la un moment la altul poţi să te schimbi. Cu cât ai mai mult curaj să trăieşti, cu atât îţi poţi schimba punctul de vedere. Viaţa trăită e tot ce contează. Am ales să stau departe de tine când am aflat că am cancer. Nu am vrut să împărtăşesc cu nimeni moartea mea. În fiecare zi muream puţin câte puţin. Am vrut să îţi vezi în continuare de viaţă, fără să aştepti nimic. Am fost să-mi fac analizele şi am aflat că diagnosticul real nu a fost niciodată acela de neoplasm. Tot ceea ce am trăit a fost o eroare. Timpul este singurul care merita exploatat şi pe care nu ţi-l dă nimeni înapoi. Totul se distruge, se reconstruieşte. În afară de timp. Puteam să trecem împreună. N-a fost nevoie de asta. A trebuit să rămânem singuri. Dumnezeu ne-a dat această încercare să ne salvăm, nu să ne pierdem.
Putem fi atât de mulţi într-un singur trup, încât până când nu stă definitiv ceasul, nu vom şti care dintre cei mulţi am fost noi cu adevărat.
Aş vrea să pot să îmi răstignesc mintea, să-i înfig câteva piroane şi să mă eliberez de coşmarul trecutului. Eu nu mai sunt eu. Nu mai pot să respir de-atâta moarte. Pe nările mele navighează cadavre, prin venele mele se duc lupte, iar pe riduri îşi fac îngerii canale de scurgere pentru lacrimile ce urmează să mi le verse. Iubirea nu te sărută pe frunte. Iubirea doare, te sfâşie, te rupe în bucăţi, te mănâncă de viu. Dacă-i rezişti, ajungi să îl cunoşti pe Dumnezeu. Dacă nu, te multumeşti cu Iadul. Cel mai important lucru pe care îl avem, în tot ceea ce nu avem: să luptăm să nu ne vindem sufletul. Aici am cunoscut întunericul. Şi nu întunericul nopţii care te mângâie şi este la îndemâna oricui. Întunericul din mine, iadul din mine, hoitul care nu poate fi înlăturat, mizeria care te roade şi-ţi penetrează fiecare celulă, avalanşa de paraziţi care-ţi amorţesc spiritul şi te conduc subtil să ţi-l pierzi. Drumul spre Iad nu e grăbit, e lent, lent, lent, e la braţ cu Diavolul, cu răbdare, ca un vals vienez, cu o cupă de şampanie. Dumnezeu nu o să te cinstească niciodată astfel. Dumnezeu îţi dă apă sau sânge. Şi niciodată nu o să-ţi ofere braţul, ci crucea. Am atâta chef de luptă acum că aş putea să ţi-l invit pe Dumnezeu la dans, să ţin crucea de umeri şi de mâini şi să începem un tango pe viaţă şi pe moarte. Ştiu că iubesc şi că nu am nevoie să dezvălui asta. Ştiu că nu am ucis un suflet, ci l-am lăsat să învie. Nu cer iertare. Nu cer izbăvire. Cer linişte. Nu mi-e frică de judecata oamenilor pentru că nu dau doi bani pe ea. Scuip pe toate principiile şi regulile. Dacă am ceva de urlat, îi urlu lui Dumnezeu. El ştie adevărul. Ştie că iubirea nu poate fi condamnată decât de diavol şi ştie că cei care trăiesc Iubirea, trăiesc cu adevărat, sunt liberi în sinea lor şi nicio închisoare de pe pământul ăsta nu poate să le lege aripile. Iubirea aceasta detaşată sperie, îngrozeşte, înfricoşează. Aşa îşi cerne Dumnezeu copiii. Îi lasă liberi. Şi cei mai mulţi ajung să-şi facă parc de distracţii din suflet.
Ne-am întâlnit într-o cafenea cochetă lângă Piaţa Domenii. ceainăria de la Cărtureşti şi nici măcar nu ştiu ce ţi-am zis. Eram singuri. Nu ne văzuserăm de veacuri. N-am putut să-ţi sar în braţe. Mi-era prea puţin. Îmi venea să te muşc de dor. Cu ce rămâneam după? Nu părea nimic schimbat. Totul avea un aer proaspăt, de parcă plecaserăm amândoi de-acasă în dimineaţa aceea şi ne întâlniserăm seara, în oraş, la un pahar. Sutele de zile, miile de ore care s-au scurs fără să ne atingem, au dispărut din momentul în care ne-am reîntâlnit privirile. Mi-a fost atât de dor că nici măcar nu puteam să îţi arăt. Vorbeam fără să vorbesc eu. Atunci când sufletul simte una şi gura rosteşte alta, cine vorbeşte? Ştiu că tu auzi ceea ce trebuie să auzi şi că nu asculţi decât ceea ce se şopteşte în adânc, acolo unde rostirea nu are decât un înţeles. Din momentul în care ne-am ridicat de la masă, am ştiut că nu o să dureze mult până o să te sun şi o să îţi spun că nu pot fără, că tot ceea ce trăiesc în afara ta sunt doar aproximări. Trebuie să-ţi desenezi un prezent al nostru. Ne iubim. Timpul nu există. E doar invenţia noastră.
To: floarea_soarelui@yahoo.com
Nu ţi-am reîntâlnit gustul niciunde. L-am căutat tot timpul ăsta în speranţa că măcar o picătură din cineva îmi va aduce aminte de tine.
Cu aceeaşi emoţie deschid mail-ul. De parcă sunt în primele zile când te-am cunoscut. Au trecut 14 ani şi tresar la fel ca în prima zi.
Tot ce respir e legat de noi. Am încercat, am răsîncercat, iar am încercat să mă desprind de tine… nu se poate. Eşti în tot ce sunt. Am venit în braţele tale, am fugit, iar m-am întors, iar am fugit şi tot aşa, ca o fetiţă răzgâiată care nu îşi ia viaţa în mâini fiindcă mai are de alergat, de căzut şi de julit genunchii. Şi mereu, mereu şi mereu m-am întors pentru că nu mai puteam să respir fără, pentru că fără mă sufocam. E atât de simplu încât nici nu ştiu ce e. E atât de frumos că nici nu are definiţie. Nu numai că nu ne-ar putea despărţi nimeni niciodată cu adevărat, căci nu există nimeni care să dezlege iubirea, dar noi doi nu ne-am putea despărţi, în viaţă sunt lucruri care se întâmplă definitiv.
To: floarea_soarelui@yahoo.com
Nici eu nu am trăit cu nimeni care să se ridice la rangul tău. Cu tine am trăit totul, fără niciun efort, se întâmpla de la sine şi era natural. Îmi este frică acum când te-ai întors, pentru că nu ştiu dacă eşti reală. Dă-mi timp. Am nevoie să mă obişnuiesc. Am de închis o relaţie şi am nevoie să mă conving că eşti tu şi n-am înnebunit.
[...] Puteti citi intreg mini-interviul, impreuna cu un fragment din romanul “Ce ne spunem cand nu ne vorbim”, aici. [...]
[...] Puteti citi intreg mini-interviul, impreuna cu un fragment din romanul “Ce ne spunem cand nu ne vorbim”, aici. [...]