|

GAUDI, editie Taschen la Diverta

Cuprinzătorul album „Gaudí, Opera completă”, apărut la prestigioasa editură Taschen sub semnătura lui Rainer Zerbst şi tipărit în condiţii grafice excelente, este o călătorie în lumea fantastă a imaginaţiei lui Antoni Gaudí i Cornet, geniu al arhitecturii şi al stilului Art Nouveau şi figură artistică unică in istoria artei, care a transformat Barcelona într-unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume.

Cartea poate fi comandata la Diverta. Pret: 49,9lei. Opera completă a lui Antoni Gaudí în 372 fotografii color, 17 planuri de ansamblu şi două planuri de amplasament. In aceeasi serie de elegante editii aniversare Taschen, au mai aparut albume dedicate lui Klimt, Caravaggio, Michelangelo, Leonardo

Prezentare de Nadine Vladescu

Dând paginile albumului şi uitându-mă cu atenţie la detaliile desenelor şi schiţelor lui Gaudí, precum şi la seria completă de ilustraţii ale clădirilor construite de acesta, m-am întors în timp, acum câţiva ani, şi m-am trezit retrăind, într-un avânt sinestezic ce mi-a adus pe piele briza înţepătoare a mării, emoţia verii ce sosea atunci la Barcelona, pe nesimţite, caldă şi învăluitoare, printre ploi fugare şi parfum răscolitor de tei. Căci povestea mea de dragoste cu Barcelona a început într-o primăvară târzie, în preajma zilei de 23 aprilie, Ziua Cărţii şi sărbătoarea Sfântului Gheorghe, patronul Cataloniei, pe când străbăteam Passeig de Gracia, artera cea mai importantă a oraşului şi aorta elegantului cartier Eixample, unde clădirile au nume celebre, aşa cum celebre sunt şi numele arhitecţilor lor, reprezentanţi ai stilului Art Nouveau.

M-am oprit atunci ca străfulgerată în faţa Casei Batlló, opera cea mai originală a lui Gaudí, o bijuterie a imaginaţiei organice, unde a locuit familia industriaşului de textile Josep Batlló. Faţada surprinzătoare este un amestec splendid de circumvolute şi măşti sau cranii stilizate urcând spre acoperiş într-o dezlănţuire de culori, ca o casă din poveste peste care zace învins dragonul cu solzi albaştri, verzi şi roşii, acolo unde a curs sângele din rana făcută de sabia ca o cruce pe care Sfântul Gheorghe a lăsat-o să se zvânte la soare. Însă cel mai spectaculos este interiorul, pornind de la casa scării placată cu faianţă albastră, care urcă şi coboară în degradé-uri ale universului marin iubit de Gaudí, din care s-a inspirat mai târziu Dalí, şi până la încăperile cu forme ce se metamorfozează într-un vis vegetal de apă trăit ca într-un somn pe fundul mării şi legănat de unduirile ierburilor marine.

Cred că aici, în interiorul hrănit şi protejat de misterul atâtor forme noi, de tavanul care se rotea ameţitor tot săvârşind picătura primordială şi de lemnul cald al uşilor castanii, s-a produs pentru mine procesul de cristalizare al lui Stendhal, când m-am îndrăgostit iremediabil de Barcelona şi de frumuseţea ei. Mai apoi, pe când navigam prin podul Pedrerei sau Casei Milà, puţin mai sus pe partea cealaltă a străzii, pod ca o corabie făcută din scheletul unor uriaşe animale marine şi deasupra căruia, pe acoperiş, coşurile răsucite ale şemineelor, expantabruixes, sperietoarele de vrăjitoare, poartă văluri ca tuaregii din deşert, m-am gândit la ce era oare mai de dorit: să ai geniul lui Gaudí şi să construieşti minunăţii care nu-ţi aparţin sau să ai norocul să te naşti, să creşti sau să locuieşti într-o astfel de lume ireală, mai frumoasă decât orice castel? Gaudí însuşi a trăit într-o casă pe care nu a construit-o el, dar în jurul căreia a creat Parcul Güell—o casă roz, ca de turtă dulce, unde a dormit fericit în patul auster din fier forjat, în încăperea sobră dominată de crucifixul mare de lemn, până ce l-a călcat tramvaiul în faţa Sagradei neterminate, care, asemenea catedralelor medievale, se construieşte de mai bine de o sută de ani din donaţiile publice ale credincioşilor pioşi.

Prima parte a albumului Taschen este dedicată vieţii arhitectului, destinului său ciudat, trist şi totuşi firesc, deoarece Gaudí a fost un om care a trăit şi a murit, la propriu, în umbra creaţiilor sale, roade ale imaginaţiei de copil singuratic şi bolnăvicios, care şi-a creat de mic o lume feerică în care realitatea se supunea altor reguli şi unde natura se întrupa în mijlocul oraşelor, în forme şi combinaţii nemaivăzute. Originalitatea lui, arogantă în strălucirea care îi deconcerta pe profesorii săi, îl făcea să fie catalogat fie drept geniu, admirat, dar şi privit cu condescendenţă de către conservatorii formelor pure, pe care eclectismul său şi extraordinara sa putere de sinteză a stilurilor îi speria, fie drept nebun, personaj excentric şi inovator, vizionarul ce-şi devansa cu mult epoca.

Urmând modelul englez întrupat de ideile lui John Ruskin, teoretician britanic al artei şi sprijinitor al Prerafaeliţilor—grupare artistică iubitoare a goticului şi a naturii—care afirma, în 1853, că „Ornamentul este originea arhitecturii” şi de sclipirea ireverentă a unui Oscar Wilde pentru care stilul ceremonios şi costumul rafinat erau idealuri supreme, mare iubitor, de asemenea, al grădinilor englezeşti, lipsite de constrângerile şi rigoarea stilului clasic, tânărul Gaudí şi-a dezvoltat aplecarea către un stil elegant şi îngrijit, de dandy colecţionar a numeroase pălării, care-şi purta barba nuanţată cu o elegantă tuşă gri şi oferea galant cărţi de vizită desenate minuţios, dar, în acelaşi timp, după cum ne povesteşte Rainer Zerbst, purta numai pantofi vechi, la mâna a doua, „îmblânziţi” de fratele său, deoarece considera pantofii noi mult prea incomozi. Acest element lumesc şi oarecum comic din biografia lui mi se pare definitoriu pentru arhitectul care s-a simţit întotdeauna foarte legat de originile sale modeste, dar şi pentru vizionarul care s-a lăsat toată viaţa purtat de imaginaţie pe tărâmurile celor mai neobişnuite feerii şi reverii, păstrându-şi în acelaşi timp intact simţul practic.

Interesat de structuri şi forme noi, de reinterpretarea şi includerea în operele sale a elementelor clasice, gotice sau etnice, îndeosebi maure, Gaudí a rămas fidel materialelor de construcţii tradiţionale, preferând piatra nefasonată şi cărămizile cimentului, pe care le-a îmbinat cu plăcile ceramice, pentru crearea stilului său „organic”, în care se regăsesc motive de la floarea-soarelui la stupi şi cuiburi de viespi sau colonii de albine, precum şi o pleiadă de fantezii vegetale, marine sau animale care populează universul său inconfundabil. Comentariul făcut de Gaudí asupra Casei Batlló, spune Rainer Zerbst, ar putea fi luat drept profeţie pentru viitorul arhitecturii: „Colţurile vor dispărea, iar materia se va dezvălui în bogăţia de curbe siderale; soarele va străluci în toate cele patru laturi şi aceasta va fi ca o imagine de paradis.”

De la primele sale proiecte arhitecturale, precum acela al sălii de lectură a universităţii, realizat pentru examenul de admitere la facultate, şi care arată ca o acuarelă în albastru a unui palat de poveste, proiect ce purta deja amprenta unui stil foarte personal, drept pentru care i-a uimit pe profesorii săi de la academie, aceştia dându-i numai o umilă „notă de trecere”, continuând cu debutul său extravagant, Casa Vicens sau castelul din „O mie şi una de nopţi”, îmbinare de plăci ceramice cu aspect de turtă dulce, care urcă înspre cer pe ritmuri maure şi persane, trecând prin fantezia moftului El Capricho, cu turnul său ca picurat cu ceară topită, prin bogăţia şi explozia de imaginaţie a construcţiilor sale celebre: Palatul Güell, întunecat şi auster ca o fortăreaţă neagră apărată de bestii înaripate cu solzi din fier forjat, Casa Batlló şi Casa Milà, La Pedrera, unduindu-se în soare, Parcul Güell, ingenios până la stimularea tuturor simţurilor într-o contopire perfectă cu natura, şi culminând cu Sagrada Familia, capodopera sa aflată încă în lucru, despre care se spune că prima slujbă religioasă dinăuntrul ei va răsuna precum cele din ceruri, Gaudí întruchipează esenţa numelui de „creator”.

Citeste si:

Tags: , ,

Leave a Reply