|

“Tzwika” şi cârnaţii Putin sau ce înseamnă un Crăciun traditional românesc în Statele Unite …de ADRIANA PARISSI

A organiza un Crăciun tradiţional românesc în Statele Unite e probabil la fel de dificil ca a organiza o masă de Thanksgiving1) tradiţională în Romania: nu toate ingredientele se găsesc în comerţ şi e dificil de explicat străinilor că miresmele şi gusturile mâncărurilor tradiţionale se invecinează cu amintirile din copilarie şi coexistă cu acestea. Dincolo de certitudini (mămăligă, friptură de porc, murături, varză acră) rămâne loc suficient pentru imporvizaţie şi noroc.

Înarmată cu o carte de bucate şi experienţa anilor trecuţi trec la a aşterne pe hârtie un meniu tentativ. Cozonac? Poate, dacă maşina de făcut pâine comandată pe internet, ultima minune a tehnologiei, care frământă, amestecă, şi coace orice aluat de pâine, brioşe şi pizza, soseşte la timp. Poşta americană e mai bună şi mai sofisticată decât cea româna dar de sărbători dă rateuri, ca toată lumea.

Piftia am tăiat-o de pe listă de la bun început. Invitându-mă la meditaţie, piftia e pentru mine doar o contradicţie de termeni: dacă se încheagă e grasă, deci nu e bună, dacă e slabă cum se mai încheagă? În plus în urmă cu câţva ani, la masa de Crăciun de la servici, un eveniment iin care angajaţii erau încurajaţi să aducă feluri de mâncare tradiţionale din ţara lor, colegul ungur a adus o piftie apetisantă. Pe vremea aceea lucram intr-o firmă de software şi eram înconjurată de ingineri mecanici şi programatori din toată lumea. Pe masa din cafeteria, unde angajaţii puseseră felurile de mâncare aduse de acasă, piftia ungurului trona între paste şi orezuri asiatice ca o mică zeitate păgână, un cleştar transparent în care se vedeau flori din morcovi tăiate savant, cu frunzuliţe de pătrujnel între ele. În afară de români, sârbi, şi câţiva ruşi, restul celor prezenţi s-au uitat la îmbucătura translucidă din vârful furculiţei cu aceeaşi expresie încurcată care mi-a amintit felul în care am privit eu în primele zile de servici pe continentul nord american, cănile succesive de cafea pe care le-au consumat colegii mei în timpul programului: un lichid călduţ, uşor colorat, ca o apă de ploaie. Unul dintre chinezi a exclamat, împiedicându-se de masă “uite, că tremură!” Nici măcar francezii cărora li s-a spus că e “aspic” nu au părut mai înţelegători, ocolind-o, în favoarea salatei de boeuf, deşi explicaţiile asupra numelui (“e de boeuf dar nu conţine carne de vită”) au părut mai degrabă să lumineze chipul colegului rus: “Ah, e salată de-a noastră”!

Pentru că tot veni vorba, tai de pe listă salata boeuf pe motiv că e prea migaloasă, gogoşsarii lipsesc cu desăvârşire în Statele Unite şi parcă prea e făcută la toate ocaziile: Paşte, Crăciun, onomastică, aniversare, botez, toate meniurile încep cu “salată de boeuf”. Fireşte toate mâncărurile neaoş româneşti au cel puţin un ingredient imposibil de găsit, în acest caz gogoşarii. Ei sunt înlocuiţi sistematic cu ardei copţi greceşti, vânduţi la borcan în supermarket, fie sunt proveniţi din seminţe aduse clandestin şi plantate în secret pe balconul, sau în curtea  din dotare, de unde, din când în când, asociaţia de locatari sau proprietarul le mai smulg din rădăcini, considerându-le bălării.

Indiferent de situaţia gogosarilor, îmi spun că de data aceasta vreau un meniu autohton, uşor actualizat. Cum ar spune americanii… un pic altfel, un  pic “hip“.

La categoria certitudini am înscris la loc de cinsta ţuica, adusă din România în ultima călătorie. “Tzwika” cum îi zic americanii neânţelegând cum un lichid de o asemenea claritate poate tulbura minţile într-un fel în care numai whisky-ul poate să o facă. Americanii pun gheaţă în whisky şi nu pricep de ce noi, românii, nu punem gheaţă în ţuică. Pe de altă parte, noi românii, punem gheaţă sau apă minerală în vin, operaţie pe care americanii o privesc drept imens scrilegiu: “these people (2)) work so hard to extract the water out of the grapes and you are pouring back in?3)

Vinul în sine ar merita o întreagă discuţie filozofică, însă Crăciunul vine şi musafirii nu mă aşteaptă.

“Ar fi buni nişte cârnaţi dar nu caltaboşi”, mi-am spus, amintindu-mi de aromele neîmbietoare care invadau casa în copilărie când rudele trimiteau de la ţară pachete cu copite de porc (faimoşii adidaşi), şorici şi caltaboşi. Copitele, rozalii şi frumos curăţate se gasesc in America doar în magazinele cu mâncăruri etnice sau în supermarketurile din cartierele sărace. Şoriciul e o noţiune intraductibilă şi lipseşte cu desăvârşire. A încerca traducerea lui ar fi o catastrofă echivalentă numai cu perlele întâlnite de mine în meniurile bucureştene, în care traducerile în engleză ale felurilor de mâncare româneşti stârnesc nedumeriri şi hohote de râs turiştilor americani:

- “Porc Cordon Bleu”:  porc umplut cu porc

- “The liver chicken” : păsărea ficat

- “Stuffed Cabbage with Poridge and Sourdream” : varză umplută cu poridge4) şi vise acre

- “Sour belly soup” – ciorbă de burtă acră

- “Pizza with Ham, Cheese and Ketchup Sauce” – pizza cu şunca, brânză şi sos ketchup5)

Pun pe listă în primul rând sarmale. Alerg să mai prind magazinul deschis şi cu o ultimă speranţă rătăcesc cu ochii pe rafturi în căutarea cărnii tocate. Azi avem numai vită, îmi spune măcelarul chinez într-o engleză aproximativă. Porcul s-a terminat. Reveniţi mâine. Mâine e Crăciunul, încerc să-i explic, uitându-ma la ceas şi mirându-mă de impasibilitatea lui. Probabil e de prea puţin timp în Statele Unite ca să ştie ce înseamnă musafiri şi Crăciun. Caut oase de supă şi nu găsesc decât carne macră. E posibil? Mă întâlnesc cu nişte amici români care îmi confirmă impresia că magazinele alimentare au fost parcă vizitate de termite. N-a mai rămas mai nimic în afară de mărar proaspăt şi undeva, la alţi chinezi mai departe, poate ceva carne de porc. Între  timp nişte koreeni mă apostrofează că le blochez accesul la frigiderele cu iepuri. Abandonez discuţia în ultimă instanţă, decisă să fac sarmalele numai cu carne de vită şi să mă opresc într-un singur magazin înainte de a ajunge acasa: în cel rusesc.

Dacă în materie de aperitive există diferenţe culturale insurmontabile, numitorul comun îl constituie cârnaţii. De porc, de vită, de oaie, afumaţi sau cruzi, picanţi sau nu, toată lumea apreciază cârnaţii. În magazinul rusesc am intrat cu siguranţa celui care ştie cu ochii închişi locul produselor pe rafturi. Cer cabanos – cârnaţii de Pleşcoi nu au ajuns până aici, iar cei de oaie, de la magazinul arăbesc, nu au gustul celor de acasă deşi nu sunt foarte departe.

Patronul, un rus bonom cu sprâncene stufoase îmi prezintă diverse produse. Brânza telemea abia adusă din România. Măsline. Bomboane de ciocolată. Tobă, pe care americanii o numesc, dintr-un motiv încă neelucidat, head cheese6). Fireşte că omul, ca să-şi facă vânzare, îmi dă să gust una, alta, mă întreabă dacă vreau varză şi, la un  moment dat, îmi taie o feliuţă dintr-un cârnat mic, roşietic, uscat şi nu prea gras. Papilele gustative îmi sunt invadate de aroma ghiudemului de acasă. Zic:

- Perfect, îl vreau. Ce este?

- Ei, zice omul, cu aerul misterios al unuia care vinde mărfuri de contrabandă, ăştia-s cârnaţi Putin.

Mie deja îmi ieşiseră ochii din orbite la ideea că românii ar putea inventa echivalentul: cârnaţi Băsescu. Sau Tăriceanu. Pe tărâmul acesta nu ar conta prea mult.

- What?6) îi zic, cu accentul tipic unui român pus în încurcătură.

Avea rusul pe vremeuri un asociat sârb care vorbea vreo şapte limbi şi saluta pe toată lumea în limba nativă a fiecaruia, identificând naţionalitatea după produsele pe care le cumpăra. Cumpărai cabanos şi întrebai de parizer, îţi zicea “bună ziua”. Dacă luai irmik sau sugiuc te saluta în turceşte şi aşa mai departe. Aproape că nu îmi găseam cuvintele. Aş fi vrut ca asociatul lui să fi fost de faţă pentru că o rupea binişor pe româneste. Ca orice emigrant însă venise în America plin de vise şi cum vocaţia lui adevarată era fotografia, plecase în California să-şi încerce nororcul ca artist. Aşa că proprietarul – rusul cu barba roşcată şi mânecile suflecate, coborât parcă din cărţile sovietice ale copilariei parinţilor – era ajutat de o doamnă tânără şi drăguţă, al cărei rol era probabil, mai mult decorativ, pentru că nu ştia nici preţuri, nici unde sunt puse mărfurile în magazie. I-am cerut cabanos şi mi-a adus caltaboş asa încât am fost precaută în a-i mai cere ceva. Nu de alta dar Umberto Eco în “How to travel with a salmon7) povesteşte o scenă similară în care, cerând un avocat în Spania, i-a fost adus un fruct de avocado.

- Cum adică sunt cârnaţi Putin? întreb eu, crezând că poate nu am auzit bine.

- Păi sunt preferaţii lui Putin, îmi spune, aplecându-se, ca şi când mi-ar fi făcut confidenţe.

Probabil polonezii care inspectau indecişi rafturile cu zacuscă bulgărească nu trebuiau să audă.

- Aştia reprezintă acum marfa numarul unu a exportului din Rusia, adaugă şoptit. Exportăm de-ăştia mai mult decât vodca Stolichnaya.

Ce mai, îmi zic în gând, e sfârşitul lumii. Nu mai bea lumea Stoli, însă mănâncă fasole Bush (conform reclamelor de la televizor) şi cârnaţi Putin. Curat sfârşitul lumii. Mă gândesc puţin şi, între o ciocolată Milka şi icre greceşti, decid să cumpăr cârnaţii. Prea semănau cu ghiudemul nostru. Tăiaţi feliuţe subţiri, între măsline asortate, alături de ţuica gălbuie pentru care am tremurat trecând prin vamă în Detroit, aveam să-mi impresionez musafirii.

Nu m-am înşelat. O singură prietenă, de felul ei din Timişoara, m-a sfătuit ca rândul următor când fac sarmale să pun deasupra şi o raţă pentru ca grăsimea ei să se strecoare în sarmale şi să le dea un gust delicios. Un alt prieten, mucalit, dezamăgit de vinul românesc pe eticheta căruia nu era trecută nici o podgorie, dar îmbătat de succesul lui la table, a desfăcut un Pinot Noir de California pentru ca să exclame câteva minute mai târziu, ca e produs unguresc. Între doua înghiţituri de vin – delicat şi sec – toate ideile mi se învârteau în minte însă musafirii păreau in largul lor: pieptul ardelenesc folosit la sarmale era vândut sub numele de Kolosvary, vinul de California era produs în Ungaria,  murăturile – un fel de gogoşari umpluţi cu varză acră – se numeau “Cocteil rusesc”, iar ghiudemul era vândut sub numele de cârnaţi Putin. A fost greu să-mi dau seama dacă euforia generală din casă a fost provocată de aperitive, de ţuică sau de bancurile cu ardeleni şi unguri care au curs odată cu vinul. Probabil că a fost ţuica, mi-am spus, pentru că la o a doua vizită rusul mi-a mărturisit că acei cârnaţi se numeau de fapt “Kremlin” dar ca toată lumea îi ştia drept cârnaţi “Putin”. Dacă sub numele de “cabanos” se ascund cârnaţi ungureşti iar cei de Pleşcoi seamană cu cei arăbeşti nu ar fi oare momentul să se inventeze o reţetă originală de cârnaţi Cotroceni? Până atunci însă, ne descurcăm cum putem, cu reţetele prietenilor, ale vecinilor, substituind ingrediente fără ca gustul final să sufere prea mult. În cele din urmă, nemaiavând ţuică, pentru rândul urmator de musafiri am cumpărat o sticlă de şliboviţă şi, fireşte, un alt rând de cârnaţi Putin. Ştiţi bancul: un chinez şi un evereu într-un bar. Evreul bea un pahar si îl bate pe chinez. Terfelit, acesta se ridică şi întreabă: “Pentru ce-a fost asta?” “Pentru Pearl Harbor”, răspunde evreul. “Pearl Harbor? Ăia au fost japonezi; eu sunt chinez”. “Japonezi, chinezi, tot o apă şi-un pamânt”.

O săptămână mai târziu cei doi se întâlnesc din nou. De data asta chinezul bea şi îl ia la bătaie pe evreu. Într-un târziu se scoală evreul terfelit şi întreabă: “Pentru ce-a fost asta?” “Pentru Titanic,” răspunde chinezul. “Titanic? Titanicul a fost scufundat de un iceberg!”

“Iceberg, Goldberg, tot o apă şi-un pământ,” răspunde chinezul.

Purcei în pături

Varianta americană a sarmalelor româneşti este cunoscută sub numele “pigs in a blanket” 8) facuţi cu varză dulce şi acriţi cu “sauerkraut”, o varză tocată murată, de provenienţă  germană, care se foloseşte cu preponderenţă în sandvişurile cu cremvuşti şi muştar.

INGREDIENTE:

  • 1 varză mare
  • 350 gr. carne tocată de porc
  • 350 gr. carne tocată de vită
  • ½ cană de ceapă taiată cubuleţe sau pudră de ceapă
  • 1 ou
  • sare şi piper după gust
  • 1 linguriţă de paprika
  • 1 cană de orez necopt
  • 1 conservă (sau pungă de 300 gr) de varză acră, tocată, tip “sauerkraut”
  • 1 conservă (400 ml) de suc de roşii
  • 3 cani de apă
  • smântână pentru garnitură

PREPARARE:

Scoateti cotorul verzei si puneti-o in apa clocotita intr-o oala suficient de adinca, astfel incit sa fie acoperita cu apa.Core the cabbage and place head-down in enough boiling water to cover. Stingeti focul. Cind varza s-a inmuiat scoateti varza si separati frunzele lasindu-le intregi. Taiati fiecare frunza de varza in doua astfel incit sa scoateti vena groasa din mijloc.

Separat amestecati orezul, carnea, ceapa oul, sarea si piperul.

In centrul fiecarei frunze de varza puneti cam 2-3 lingurite din umplutura de carne si rulati-le in palma, inchzind capetele inauntru.

Asezati sarmalele astfel formate intr-o cratita, turnati peste ele varza acra si sucul de rosii. Fierbeti la foc mare pina dau in clocot apoi reduceti focul si mai fierbeti 1 2/2 ore.

Serviti cu smintina.

Raţă pe varză

Sarmalele de mai sus ies mai bune şi mai sănătoase dacă se foloseşte numai carne macra de vită (tocată) în loc de amestecul de porc şi vită şi, după aşezarea sarmalelor în vas (se recomandă un vas larg, termorezistent sau de fontă) peste sarmale se aşează o raţă întreagă, jumulită bine, sărată şi piperată. Înăuntrul raţei se pot pune felii de măr sau portocală. Cum sarmalele făcute numai din vită macră nu vor avea grăsime, prăjindu-se, raţa îşi lasă tot sucul în sarmale, dându-le un gust delicios.

Această variantă e recomandată celor care nu suportă carnea de porc.

Se lasă la cuptor cam 1 ½ ore, încercând din când în când daca raţa este făcută. Se recomandă acoperirea raţei după vreo 15 minute cu folie de aluminiu pentru a nu se arde.

Vin recomandat: 2006 Glen Ellen Pinot Noir, un vin cu robusteţe medie, plăcut, uşor, fără arome puternice, ceea ce îl face companionul ideal al mâncărurilor mai grele, precum sarmalele. (Notă: acest vin este făcut în California, din struguri ungureşti)

1) Thanksgiving e Ziua Recoltei in Statele Unite, sarbatoarea oficiala in care famillile se aduna sa manince traditionalul curcan, cu sos de cranberry si piure de carofi dulci

2) – producatorii de vin

3) oamenii aceia se chinuie sa scoata apa din struguri si voi o turnati inapoi in vin?

4) poridge-ul e o mincare de cereale de tipic englezeasca servita numai la micul dejun

5) brinza de cap

6) sosul ketchup e folosit in Statele Unite numai pentru cartofi prăjişi şi sandvişuri. Pentru pizza se folosesc sosuri italienesti de roşii, niciodată ketchup. A folosi kecthup e un sacrilegiu.

7) “Cum sa calatoresti cu un somon” o carte de schite umoristice a lui Umberto Ecco

8) Purcei in pătură

ADRIANA PARISSI este scriitor, corespondentul nostru special in Statele Unite.

Citeste si:

Tags: , , , , ,

3 Responses for ““Tzwika” şi cârnaţii Putin sau ce înseamnă un Crăciun traditional românesc în Statele Unite …de ADRIANA PARISSI”

  1. Liana Toma says:

    Sa te strici de ras, nu alta! :-)
    Vad ca e tare greu sa fii departe de locurile natale si sa incerci din toate puterile sa gasesti aroma si gustul Romaniei.
    Excelente retete, de trucul cu rata peste sarmalele de vita, nu o stiam.
    Foarte frumos, felicitari, Adriana!

  2. Adriana Parissi says:

    Romanul e inventiv :) Trucul cu rata mi-a fost vindut de o prietena de aici, de felul ei din Timisoara.

  3. Liana Toma says:

    Da, am citit, si eu sunt din Timisoara, dar nu-l stiam. Omu’cat traiste invata, nu-i asa? ;-)

Leave a Reply