|

Radu Anton Roman despre bucatarie si femei (4)

Continuarea unei conversaţii neconvenţionale cu un atlet al bucătăriei şi un poet al trupului feminin, care  destăinuie  legătura excitantă dintre hrană şi sex, precum şi modul subtil în care se ajunge aproape de sfinţenie prin orgasm.

Care-i cea mai mare bucătăreasă pe care-ai cunoscut-o?

Iarăşi nu pot face o ierarhie, pentru că am întîlnit capodopere în mai multe locuri şi în mai multe braţe. Mai mult decît atît, am preţuit şi mîncăruri modeste datorită frumuseţii şi gingăşiei braţelor femeii.  Îmi amintesc spectacolul tulburător al unei gospodine din Bucovina, am şi scris într-o carte, felul teribil în care a făcut dragoste cu mine făcînd pîine; nu ne-am atins, abia ce ne-am vorbit. Ne-am privit, însă. Iar mîinile ei albe, graţia corpului şi mişcările ei au fost pentru mine o experienţă sexuală extraordinară, totală, stînd eu în fundul casei şi trăind de la distanţă momentul acela, care a fost unul dintre cele mai frumoase şi mai generoase din toată viaţa mea, asta numesc eu orgasm. Pur şi simplu,  am ieşit epuizat din covata aia, profund tulburat. Iată, o amintire!

Este şi sport în bucătărie, în dormitor?

Din cînd în cînd. Cînd eşti tînăr şi imbecil, mai faci şi pe atletul sexual. Orice bărbat cinstit ştie că au fost perioade din viaţa lui cînd a făcut numai atletism şi colecţie, cînd întîlnirile au fost sportive şi fără consecinţe.

Au fost meciuri pierdute sau cîştigate?

Erau nule, erau cam ca băutul de citronadă, erau un galop de sănătate. Adică, rămînem prieteni, a fost un cadou din partea amîndurora, o întîlnire prietenească, fără investiţie şi fără drama sentimentală care tulbură o relaţie. Dar, repet, trebuie să fii foarte tînăr pentru asta.

Un aperitiv mîncat în exces, fără felul principal, nu?

Nu ştiu dacă a fost aperitiv, dar a fost ceva, a fost un alt fel de a mînca, decît cel dramatic şi patetic al îndrăgostitului. Despre senzualitate, scria la un moment dat Mazilu: că numai îndrăgostiţii ştiu cu adevărat ce înseamnă senzualitate. Nu poţi să-l combaţi cu atîta uşurinţă pe Mazilu, spun doar că e un alt tip de senzualitate acela sportiv, de întîlnire fugară şi neangajantă. Citeşti în tren un roman poliţist şi-ţi face plăcere, îţi lasă un gust bun, apoi iei la mînă Dostoievski şi termini cele 27 de nopţi ale iernii implicîndu-te pînă la identificare cu Mîşkin din „Idiotul“ sau cu oricare din personaje.

Am vorbit de Rabelais la un moment dat. Unde în altă parte ai mai găsit pagini fabuloase?

În De Coster: „Eulenspiegel“ era înşiruirea flamandă, corespondentul picturii flamande, naturii moarte şi rubensiene, mutate în carte. Şi în literatura picarescă spaniolă, iartă-mi pleonasmul, mi s-a întîmplat, la un moment dat, să găsesc deliciul înşiruirilor de bucate. Ca să nu mai spun de Vasile Voiculescu, el este un începător şi-un sfîrşitor de descripţie a voluptăţii de a mînca, el cu cele „Trei zile la mînăstire“ este tatăl nostru şi un reper clasic. Noi nu avem, de exemplu pictori de natură moartă. În afară de Horia Bernea, hrană n-a pictat prea multă lume în sensul flamand: mîncăruri, cîrnaţi atîrnaţi… În literatură, a făcut-o, pe ici pe colo, Hogaş, cînd a descris, un pic maliţios, felul în care se mănîncă puiul cu smîntînă şi felul în care nu ştie să mănînce puiul cu smîntînă aruncînd cu ironie pisica în curtea altuia. A făcut-o Vasile Voiculescu, dar şi Eugen Barbu în romanele sale de capă şi spadă, ca să zic aşa. În „Principele“, descrierea mîncării este senzuală şi face parte din senzualitatea romanului.

Dacă este al lui.

Deja nu mă mai interesează. De multe ori, cînd citesc o carte nu mă interesează autorul. Sigur că salut geniul autorului, dar…

Mîncărurile au autor? Sînt cîţiva autori celebri, Brillat-Savarin a dat savarina, generalul Joffre a dat jofra, lordul Sandwich,  jucătorul de cărţi,  a dat sandwich-ul…

Sigur, mîncărurile netradiţionale au autori. În clipa în care Omenirea, şi mă scol în picioare cînd spun cuvîntul ăsta, a luat cunoştinţă de sine şi de bucuria de a mînca, de arta gătitului, atunci au început să apară şi invenţiile. Pînă atunci, totul avea autor colectiv. Şi lucrurile se petrec simplu, babele şi bucătarii dintr-o regiune adaptează felul lor de a găti şi atunci se cheamă, să zicem „sarmale“; vine cineva de afară şi gustă sarmalele de la Marghita care sînt puţin ciudate – că acolo se pun şi ciuperci, nu numai carne – şi notează reţeta, merge la Bucureşti şi scrie: „Am mîncat sarmale ca la Marghita“. În momentul acela s-a născut o mîncare, importatorul de temă tocmai a creat un nume – „Sarmale ca la Marghita“ -, iar cei de la Marghita continuă să facă sarmale cum ştiu ei aflînd că se cheamă „Sarmale ca la Marghita“.

Ai scris un roman intitulat „Zile de pescuit“. Cînd ai descoperit pescuitul?

Foarte devreme. Aproape imediat după ce am privit cu ochi dulci domnişoarele de la baia comunală. Adică, pe la 4 ani deja pescuiam, fie pe pîraiele satului patern, fie chiar la Olt, unde mi-am prins primii peştişori. Într-un oraş miniatural, cu o lume mică şi previzibilă, ai foarte puţine lucruri de făcut cînd eşti fecior. Acolo faci toate sporturile care se fac în oraş, mergi la bibliotecă şi te duci la Olt la pescuit sau la munte să faci creasta Făgăraşului. Cam astea erau cele patru-cinci lucruri care erau obligatorii şi pe care, aproape previzibil, le făceau toţi băieţii de la 10 pînă la 18 ani cînd părăseau oraşul.

Apoi, cum a decurs aventura asta cu pescuitul? În studenţie, unde pescuiai?

Studenţia m-a îndepărtat foarte tare de pescuit, chiar  am renunţat o perioadă.

Şi sînt atîtea bălţi, sînt 300 de bălţi în jurul Bucureştiului!

Am descoperit Bucureştiul şi împrejurimile sale pas cu pas. Nu a fost un oraş care să te primească bine. E un oraş destul de ostil şi de ascuns celor care vin să trăiască în el. Am avut modelul intrusului care se lasă acceptat şi se deschide el însuşi spre oraş. A durat 3-4 ani pînă m-am simţit bucureştean cît de cît.

Ţi s-a părut străină mîncarea din Bucureşti?

Era mîncare de cantină, sigur că mi s-a părut străină. Eram student trăitor la cămin, totul îmi era străin. Dar după cîţiva ani, am devenit foarte bucureştean, poate chiar cu o nonşalanţă care putea fi apropiată de tupeu, de exces.

Cînd ai reluat pescuitul?

Întîmplător, după vreo şase ani de Bucureşti. Deja începusem ziaristica, am primit o invitaţie amicală de la un coleg, Ştefan Craioveanu (pictor), care mergea în Deltă. Am zburat atunci cu avionul, prima dată în viaţa mea, un MIR 14 – o catastrofă care zboară cu suişuri şi coborîşuri de sute de metri şi în care îţi laşi ultima brumă de încredere în tine şi de demnitate. Am aterizat la Tulcea, am intrat în Deltă. Brusc am avut o revelaţie, pentru că am fost la Maliuc, toţi începătorii care ajung în Deltă merg la Maliuc, o fostă colonie industrială sordidă, fără peşte. Toţi începătorii trebuie să treacă prin acest purgatoriu, pentru că acolo e hotel, ai unde să dormi şi e o mică industrie de bărci. Trecînd eu prin această iniţiere sordidă şi antipatică am avut şansa să cunosc un alt tip care m-a dus la un pescuit adevărat; am prins atunci un peşte enorm, primul peşte după peştişorii mei de 100 de grame din Făgăraş, am prins un peşte de 4 kilograme. Ce scară, de 4000%! Din momentul ăla nu am mai plecat din Deltă.

Cum sînt femeile din Deltă?

Toate sînt blonde, cu foarte puţine excepţii. Toate sînt foarte directe, foarte carnale. Femeile de care m-am îndrăgostit în Deltă au fost întotdeauna devotate. Femeia din Deltă poartă în ea un mesaj mai vechi decît femeia de pe continent, ea este supusa bărbatului îşi deschide condiţia pe ideea asta: supuşenia, devotamentul faţă de bărbat. De aici tot ce urmează şi tot ce se construieşte. Mai mult decît atît, e o frumuseţe simplă şi foarte gingaşă, în ciuda aparenţelor. Ele sînt uneori masive, au făcut sport, au făcut canotaj, din copilărie dau la rame, deci au mîinile aspre, dar dincolo de această aparenţă au o extraordinară gingăşie, simplitate şi fineţe. Nu este nimic complicat, dar este un mister nesfîrşit în simplitatea asta. E o delicateţe pe care eu am preţuit-o foarte mult.

Care e relaţia dintre pescuit şi ritualul seducţiei?

Sigur că seducţia este o poveste întreagă, de momire, de apropiere în primul rînd. E ca şi vînătoarea. Cine a fost la vînătoare de cocoşi sălbatici ştie foarte bine ce înseamnă apropierea îndelungată şi răbdătoare, iar arta seducţiei este – fără să fac nici o apropiere acrobatică şi forţată – o artă care seamănă într-un fel cu pescuitul, cere dibăcii, măiestrie, virtuozităţi şi virtuţi extraordinare. Pescarii de păstrăv ştiu foarte bine despre ce vorbesc, e ca atunci cînd te apropii de un loc în care e un peşte mare care te aşteaptă, nu să-i înşeli încrederea, ci să-l ademeneşti, să-l faci să creadă,  să accepte propunerea ta. (va urma)

Citeste si:

Tags: , ,

Leave a Reply