|

Afaceri neterminate la Philadelphia / O poveste si 4 retete de Adriana Gurău

Acceptasem invitaţia Simonei mai mult în glumă, pentru că voiam să văd Philadelphia, unul din puţinele oraşe istorice ale Americii, şi pentru că citisem într-un ziar că era o expoziţie numismtică, decât că mă tenta turul caselor bântuite, pentru care ea cumpărase deja bilete.E drept că mă uitam de o bună bucată de vreme la emisiuni despre fantome şi fenomene paranormale, dar nu le dădeam mai multă credibilitate decât unor trucuri bine jucate, acte de iluzionism sau scamatorii. Mai mult îmi plăceau monezile vechi pe care le colecţionam cu pasiune şi chiar luasem la mine câteva dubluri pentru orice eventualitate; cine ştie, poate aveam să le schimb cu alţi colecţionari.

Faptul că era weekendul de Halloween avea puţină importanţă. Lumea avea să petreacă, copii mascaţi aveau să bată din uşă în uşă în goana lor după bomboane, iar turiştii ocazionali, ca mine, după o raită prin muzee şi o cină bună aveau să facă poze cu ghida îmbrăcată în costum de epocă în faţa unor clădiri bântuite de fantoma lui George Washington, terminindu-şi seara în cine ştie ce local istoric de care Philadelphia nu ducea lipsă.

Simona, care venise în America pentru nişte cursuri de post doctorat, stătea în gazdă la o familie de italieni foarte amabili, care ne dădăcisera ca pe nişte rude picate din provincie care se puteau rătăci prin oraş. Înainte de a pleca, tanti Matilda, soacra gazdei Simonei, ne îmbie cu lasagna pe care tocmai o făcea şi ne repetă de vreo 3 ori să ne îmbrăcăm bine.

Deşi era sâmbătă ne-am oprit pentru o clipă la spitalul universitar în care Simona făcea cercetare în medicină, căutând tratamente eficace împotriva cancerului.  O escală scurtă, doar cât să înceapă o reacţie şi să-mi spună că celulele canceroase pe care făceau experimente erau ale unui bolnav care murise în urmă cu 20 ani, pe care tot laboratorul îl numea Greg.  Cu timpul, Greg devenise numele celulelor canceroase în sine pe care ei le înmulţeau artificial ca să testeze medicamentele.

-Mai aveţi şi alţii “la borcan” sau Greg e singurul pe care experimentaţi? am întrebat privind eprubetele cu lichide colorate cu aceeaşi uimire cu care privisem embrioanele umane la muzeul Antipa în copilărie.

-Mai avem şi alţii îmi spuse, arătându-mi într-o nişă un container închis ermetic în care puneau culturile de celule să stea la temperatură constantă. Aici e Suzanne şi mai încolo pe masă, e John. Colega mea lucrează pe John.

Nu se auzeau zgomotele străzii. Izolarea era completă: te-ai fi putut crede într-o navetă spaţială.

-Nu vă e teamă că laboratorul vostru ar putea fi bântuit? Dacă vreunul dintre ei vine să vă sperie, supărat fiind că faceţi experienţe pe el?

Îmi zâmbi cu îngăduinţă. Puse cultura de celule în containerul ermetic fără să bage de seamă că ori de câte ori deschidea capacul, un fum alburiu se revărsa în jur ca la concertele de muzica pop sau spectacole de iluzionism.

-Aici sus, singurele fantome cred că suntem noi, adăugă în cele din urmă, cei care stăm până noaptea târziu, făcând experienţe şi scriind lucrări. Hai mai bine să mergem.

Aveam o agendă bine stabilită: voiam să merg la muzeul de artă,  la Institutul Franklin, în Parcul Independenţei, să vad Clopotul Libertăţii şi la muzeul Rodin, să colind prin cartierul istoric şi să mănânc celebrul sandwich de friptură cu brânză ce poartă numele oraşului. Simona, deşi era de doi ani în Philly (cum era alintat oraşul de localnici), nu văzuse nimic din toate astea şi, mai la îndemnul meu sau de ruşinea mea, şi-a permis să lipsească de la întâlnirea săptămânală cu şeful de sâmbăta dimineaţa ca să mă însoţească peste tot.

-La naiba, îmi spuse, doar e Halloween.

-Sigur. Diseară, când te vei întoarce la eprubetele tale le vei găsi fumegânde şi un geniu mic şi roz ieşind din ele să-ţi îndeplinească trei dorinţe…

Simona era şi ea pasionată de numismatică. De fapt, ne cunoscusem pe un website de profil, dialogând despre existenţa faimosului dolar găurit şi a monedelor româneşti dinainte de război. Philadelphia semăna oarecum cu Bucureştiul prin faptul că era mare şi, vizitând muzeele, m-am gândit că de fapt, nu le văzusem niciodată pe toate cele ale Bucureştiului, aşa cum făceam acum cu Philadelphia sau cum făcusem altă dată cu New York-ul.

Asemănarea cu Bucureştiul se oprea însă aici. Centrul istoric mă purta în urmă cu sute de ani, la războiul de independenţă, la prima constituţie, la întemeierea Statelor Unite. Simona ar fi vrut să luăm o trăsură să mergem pe străzi pavate cu piatră cubică precum locuitorii acelor vremuri, însă am preferat să o luăm pe jos, întrebându-mă dacă era adevărat că existau cercuri spiritiste care comunicau cu fantoma lui Ben Franklin sau susţineau că oraşul era încă bântuit de sufletele celor căzuţi în razboi.

-Ai citit prea multe cărţi, îmi spuse Simona, însă fără îndoială că traseul de diseară te va lămuri.

-Şi să nu uităm de experimentul Philadelphia, am adăugat eu. În definitiv cred că nu iese fum fără foc.

Simona nu-şi putea stăpâni râsul:

-Doar e Halloween…

-Hai mai bine să mâncăm ceva, am spus, scoţând din buzunar un ghid în care subliniasem cu pixul restaurantul “Pat’s”, locul în care se inventase faimosul sandviş cu carne de vacă şi brânză.

Deja străzile erau pline de studenţi şi adolescenţi îmbrăcaţi în costume care mai de care mai fanteziste, piraţi, paji, Robin Hoozi, Frankenşteini, ieşind sau intrând din magazine ori sărutând grăbiţi subrete sau vrăjitoare cochete, cu părul roz.

Pat’s era într-adevăr locul în care se inventase în 1930 sandviş-ul care, alaturi de cremvuşti şi hamburgeri, era cumva unul din simbolurile culinare ale Americii. În faţa mea la coada, era un Frankestein cu un cuţit înfipt în cap şi o grămadă de zâne, asistente medicale, supermani, vrăjitoare şi piraţi.

-Un sandviş viz vit, ceru el, lăsându-mă să mă întreb dacă limba pe care o vorbea făcea parte din repertoriul lui Frankenştein sau Halloweeneul venise prea devreme.

Când îmi veni rândul să cer, vânzătoarea mă privi pe deasupra ochelarilor.

-Vreţi brânză viz în el?

-Da.

-Ceapă?

-Da.

-Viz Vit, ţipă să fie auzită undeva, în spate, probabil de cel care executa comanda.

Aşa mi-am dat seama ca, nu numai că veneam din altă ţară, dar era evident că nu locuiam în Philly. Localnicii ştiau cum să ceară.

Simona profită de discuţia noastră şi comandă simplu “viz vit” în timp ce în spatele nostru cei de la coadă îşi cam pierduseră răbdarea.

Era ora prânzului şi lucrătorii oraşului erau flămânzi. Ne-am retras pe o bancă departe şi am constatat că numai jumătate de sandviş îmi era de ajuns. Trebuia să recunosc că era o combinaţie reuşită. Gustul fripturii de vacă era subliniat de brânza “Cheese Whiz”, o cremă galbenă de consistenţa smântânii, pe care acasă o mâncam cu brocoli sau conopidă. Erau multe locuri însă unde acest sandviş se prepar cu şvaiţer sau mozarella; însă eu am vrut reţeta autentică.

Muzeele au fost superbe. Am făcut poze cu gânditorul lui Rodin şi pe treptele muzeului de artă, spunându-mi că Philadelphia era fără îndoială un oraş în care aş fi putut trăi. Nu vedeam fantomele trecutului, mai puţin dacă luam în considerare pe cei câţiva îmbrăcaţi în cearceafuri, cu toiage de plastic în mână, dintre care unul îşi scosese pentru o clipă masca, să fumeze.

Seara, la restaurantul Bookbinders, cheneriţele purtau costume de epocă – cam ca la Jariştea bucureşteană. Chelneriţa care ne luă comanda, era prea tânără să ştie ce legătură era între legătorii de cărţi1) şi restaurant însă ghidul meu spunea clar că era unul din cele mai vechi restaurante din oraş, fiind înfiinţat în 1865 şi renumit pentru peştele şi fructele de mare de care nu dusese lipsă niciodată fiind situat chiar pe chei.

Americanii nu au istorie. În Philadelphia mă simţeam însă ca în Europa. De fapt, noul patron, de origine italiană, adăugase în meniu multe mâncăruri care aminteau de bătrânul continent.

Priveam cu uimire peretele din spatele Simonei, plin cu fotografiile celebrităţilor care călcaseră pragul acestui restaurant, de la şefi de stat, la actori şi mari sportivi. Văzându-mi uluirea chelneriţa îmi spuse că în galeria celebritaţilor care călcaseră pragul restaurantului figurau şi jurnalişti şi scriitori importanţi… Era un local cu totul deosebit şi, de altfel, bucătarul lor lucrase la Petrossian în New York, înainte de a se muta în Philadelphia, şi în Paris înainte de a veni în America.

-Aş vrea o băutură în ton cu ziua de azi, am spus, uitându-mă pe meniul de băuturi. Un cocteil “Bloody Mary Cajun” e cel mai potrivit.

De mâncare am ales păstrăv prăjit de Pennsylvania cu varză acră olandeză şi supă de ardei, a cărei reţetă data din 1777 de când se servea în armata lui George Washington. După câteva ezitări, Simona comandă un “surf n’ turf” (o bucată de friptură de vacă şi o langustă mică). Se foia pe scaun, cu gândul la eprubetele ei. Degeaba o linişteam eu că Greg nu-i simţea lipsa.

-Nu e nimeni în laborator, să poţi suna să îţi verifice mersul reacţiei? am întrebat-o sorbind din cocteil.

-Ba da, însă e munca mea, nu vreau să implic pe nimeni.

Nu puteam să cred că eram în restaurantul cu cel mai mare acvariu din lume. Conţinea nici mai mult nici mai puţin de 350 peşti, languste şi raci care erau gătiţi la comandă.

M-am trezit întrebându-mă ce ar fi zis Ben Franklin şi ceilalţi semnatari ai “Declaraţiei de Independenţă” dacă ar fi putut intra acum în restaurantul în care obişnuiau să mănince de prânz pe vremea aceea. Cât de mult trebuie să se fi schimbat, cu toate că meniul cuprindea multe din reţetele de atunci.

-Putem să trecem după ce mâncăm să vedem ce face Greg, i-am spus Simonei vazând-o dusă pe gânduri. Lăsăm expoziţia numismatică pe mâine. Avem timp?

-Nu prea. Mai bine după turul caselor bântuite.

Chelneriţa se întoarse chiar atunci cu supele. A mea era roşie şi fierbinte, ca lava din ziua de apoi.

-Chiar că s-au străduit să facă impresie de Halloweenul ăsta, am spus.

Între timp a sosit şi felul doi.  Păstrăvul meu era aromat şi fierbinte, iar sosul de capere s-a dovedit delicios. Am comandat  nişte vin alb californian, un Pinot Gris din 2006, din podgoria Cline, regiunea Sonoma. Simona mi-a mărturisit că era pentru prima dată când mânca langustă, însă devenise expertă în spagheti, datorită Matildei, care îi amintea de propria ei bunică.

În final am plătit şi m-am gândit să fac o glumă, să las bacşişul în monede vechi româneşti. La urma urmei, valoarea lor pe piaţa colecţionarilor era probabil mai mare decât bacşişul în sine.

Am lăsat aşadar pe masă o monedă de 2000 lei de pe vremea regelui Carol şi am plecat.

Ghida ne aştepta la intersecţia străzii 5 cu strada Chestnut, numărându-ne ca la clasa întâi. După câteva minute toată lumea era prezentă şi ne conduse într-o casă în care se presupunea că muriseră cel puţin o duzină de soldaţi în războiul de îndependenţă. Mărturii înregistrate şi fotografii pe pereţi vorbeau despre un trecut tulbure, în timp ce noi, îngrămădiţi într-o cameră întunecată, priveam un film despre acele vremuri. În jur se auzeau ţipete înregistrate şi eram din ce în ce mai mult înconjuraţi de întuneric. Oare aşa se petrecuse şi revoluţia din România?

Oare aveau să facă edilii Bucureştiului vreun tur al caselor “bântuite”  pentru turiştii amatori de senzaţii tari? În timp ce intram într-o bibliotecă prevăzută cu o uşă secretă îmi şi imaginam un astfel de tur începând prin catacombele subterane ale Pieţei Revoluţiei, continuând cu vizita la  Biblioteca Universitară, fostul sediu al Direcţiei a cincea, al CC al UTC… Zâmbeam gândindu-mă cum ar reacţiona bucureştenii la o astfel de idee, dacă ar merge prin catacombe întunecoase şi un Ceauşescu de plastic cu dinţi de vampir ar răsări în faţa lor căzând din tavan, când deodată, cineva sau ceva, de dupa un raft, mă sperie în cel mai clasic fel cu putinţă încât am sărit înapoi vreo doi metri.  Ceva-ul se dovedi a fi un manechin de carton al Generalului Washington şi toţi din grup râseră uşuraţi, începând să spună poveşti cu întâmplări de Halloween şi ascultând din ce în ce mai puţin explicaţiile ghidei, care ne conducea acum prin parc către o altă casă.

M-am tot gândit la ideea mea. Cine ştie, poate edilii chiar aveau să o puna în practică, să arate turiştilor cum fantomele trecutului mai bântuiau şi astăzi capitala, aşa cum cei căzuţi în războiul de independenţă nu-şi găseau liniştea şi bântuiau perimetrul istoric al Philadelphiei cu scopul de a amuza turiştii. Nici chiar fantoma lui Ben Franklin nu m-a impresionat, atunci când ghida ne-a spus că existau persoane care susţineau ca erau vizitate din când în când de el.

-Numai de Haloween sau în zile obişnuite, nu m-am putut abţine să întreb.

Ghida mi-a răspuns amabilă:

-Oh, nu, şi în zile obişnuite. Există în special o persoană care susţine că stramoşii ei au fost prieteni cu el. Ştii de ce se întorc, nu?

Am privit-o nedumerită.

-Sa meargă la “Bookbinders” să vadă ce-a devenit restaurantul în lipsa lor?

Simona se prăpădea de râs, trăgându-mă de mânecă sa termin.

-Afaceri neterminate, preciză ghida cu seriozitatea unei profesoare de scoală catolică.

O femeie din grup a început să povestescă cum şi ei i se întâmplase ceva similar într-o dimineaţă pe când îşi ducea fiica la şcoală şi căciula, pe care povestitoarea însăşi o pusese ruptă pe masă cu o seara în urmă, era acum cusută, ca şi nouă. Alticneva susţinea că auzea zgomote ciudate în beci. O doamnă între două vârste se jura că o fantomă îi făcuse curat în bucataria lăsată murdară de cu seara.

Ce mi-ar fi plăcut şi mie să am o fantomă din aceasta comodă, care să-mi aranjeze colecţia numismatică pe ani şi ţări, să gătească şi eventual să răspundă şi la telefon, i-am zis Simonei,  în timp ce ne îndreptam spre laboratorul ei. Era beznă şi doar sub uşa câtorva încăperi se ghicea o geană de lumină.

-Fantomele în slujba cercetării, am glumit. Hai să vedem ce face domnul Greg.

Am intrat, şi până să mă obişnuiesc cu întunericul, am rătăcit o clipă cu privirea prin încăpere: în eprubetele roz aveau loc reacţii ciudate, ca în filme, iar dinspre containere venea un abur alb, subţire.

-În  mod evident există fantome, declară Simona din nişa de lucru, râzând. Reacţia îmi merge de minune. Dacă o ţine tot aşa, mâine Greg e ca şi nou, vindecat complet. Învie, ce mai!

-Superb, poate te invită la cafea, am spus, căutându-ma prin buzunare.

Aveam chef de un capuccino, deşi era târziu.

-Până una alta, tot ce a dispărut din orizontul meu vizual sunt banii, am adăugat. Parcă

s-au topit cu un norişor roz la Bookbinders. Noroc că am cardul cu mine. Plus monede vechi.

-Te referi la asta, spuse Simona, luând de pe masă o monedă  de 2000 lei de pe vremea regelui Carol.

Mi-am pipăit din nou buzunarele, sigură fiind că luasem cu mine numai o singură monedă de acest fel. Era posibil oare ca Simona să fi luat de pe masă bacşişul de la Bookbinders? Puţin probabil.

-D..de unde… ai moneda? am bâiguit, retrăgându-mă spre ieşire, neştiind dacă era bine să rămân în încăpere sau să o aştept jos.

Râsul Simonei veni din nişă, lugubru, ca în filmele de groază:

-Am găsit-o pe hol, înainte de a descuia uşa.

N-am aşteptat să termine. Nu ştiu când m-am pomenit apăsând pe butonul liftului, şi, înciudată că nu mai venea, luînd-o pe scarile luminate de un singur bec pâlpâind, fără să ţin seamă de strigătele Simonei:

-Hei, unde ai plecat? Stai să mai încerc ceva pe Suzanne şi vin şi eu…

-Te aştept jos, i-am răspuns, coborând treptele câte două odată. Mi se părea ca râsul acela mă învăluia din toate părţile, împreună cu şoapte distincte care o chemau pe Suzanne…

Friptură cu brânză Philly

INGREDIENTE (pt. 1 sandviş):

  • 100 gr. carne pt. friptură de vacă tăiată în felii foarte subţiri, de grosime milimetrică, precum salamul.
  • 1 chilfă taiată în jumătate
  • 1/4 ceapă mică tăiată rondele
  • 1 lingură de brânză Cheez Whiz sau 1 felie de brânză provolone sau şvaiţer
  • 1 lingură ulei vegetal sau de măsline
  • Opţional se mai pot pune ciuperci, ardei gras sau iute, roşii, sos de pizza, muştar etc

PREPARARE:

Prăjiţi într-o lingură de ulei ceapa, ciupercile, ardeii, roşiile (dacă există) timp de câteva minute.

Scoteţi-le pe o farfurie şi prăjiţi apoi feliile de vită pâna se rumenesc bine pe ambele parţi.

Eventual se mai pot adăuga legumele înapoi pentru încă 1 minut.

Dacă faceţi sandvişul cu provolone sau şvaiţer puneţi felia de brânză peste friptură în tigaie până când începe să se topească apoi daţi la o parte. Puneţi una din jumătăţile de chiflă peste felia de brânză şi, cu ajutorul unei spatule, transferaţi amestecul de carne şi legume pe chiflă.

Dacă faceţi sandvişul cu “Cheese Whiz” ungeţi jumătaţile de chiflă cu brânză, apoi puneţi deasupra feliile de friptură şi legumele.

Se mai poate adăuga sos de roşii, ardei iute, muştar, după gust.

Puneţi deasupra cealaltă jumatate de chiflă.

Păstrav de Pennsylvania cu sos de capere

INGREDIENTE:

  • 8 bucăţi de file de păstrav
  • 100 gr unt nesarat
  • 2 linguri capere murate clatite in apa si scurse de lichid
  • 2 linguri de mărar tocat
  • 1 lingură de zeamă de lămâie
  • Sare şi piper după gust

PREPARARE:

Spălaţi şi zvântaţi bine peştele asigurându-vă că nu mai există oase.

Topiţi 25 gr de unt într-o tigaie, la foc mic şi imediat ce începe să facă spumă adăugaţi fileurile de peşte cu pielea în jos. Prăjiţi usor, cam 3 minute. Întoarceţi cu grijă pe partea cealaltă şi prăjiţi încă 1 minut.
Cu ajutorul unei spatule transferaţi peştele într-un vas termorezistent şi ţineţi-l în cuptorul încălzit la minim. Adăugaţi în tigaie restul de unt, caperele şi mărarul şi prăjiţi la foc mic circa 1 minut. Adăugaţi apoi zeama de lămâie, sarea şi piperul. Puneţi acest sos peste peşte şi serviţi alături de piure de cartofi.

Supă de ardei

INGREDIENTE:

  • 50 gr unt
  • 1 ceapă tăiată mărunt
  • 0,5 kg brocoli tăiat bucăţele
  • 2 1/2 căni de supă de legume
  • 1 1/2 căni apă
  • 1 ardei gras roşu tăiat bucăţele
  • 3 linguri iaurt (opţional)
  • Sare şi piper după gust

PREPARARE:
Într-o oală de supă topiţi untul şi prajiti ceapa şi ardeiul până se înmoaie. Adăugaţi ardeiul şi tot brocoli, cu excepţia unei ceşti, şi prăjiţi până când începe să se înmoaie. Adăugaţi zeama de legume. Fierbeţi la foc mic, circa 20 minute, în oala acoperită.

Între timp, într-un vas separat fierbeţi restul de brocoli până se înmoaie. Strecuraţi şi daţi imediat brocoli în apă rece. Acest procedeu opreşte legumele din fierbere şi le păstrează culoarea.

Când supa a fiert puneţi-o într-un blender şi pasaţi-o până când se omogenizează. La sfârşit se adaugă iaurtul şi restul de brocoli (care şi-a păstrat culoarea).

Cocktail Bloody Mary Cajun

INGREDIENTE:

  • 1 conservă de suc de roşii
  • 1 linguriţă de mirodenii creole (aceeaşi reţetă ca la Jambalaya)
  • 1-2 caţei de usturoi pisaţi (opţional)
  • 1 vârf de cuţit de hrean (opţional)
  • 1 jumătate de  linguriţă de sos de barbeque (opţional)
  • 1 jumătate linguriţă de sos Tabasco (opţional)
  • 1 lingură zeamă lămâie
  • 100 ml vodcă

PREPARARE:

Puneţi toate ingredientele într-o carafă şi adăugaţi cuburi de gheaţă. Amestecaţi totul foarte bine până la dizovlarea completă a mirodeniilor creole. Dacă este prea picant mai adăugaţi sos de roşii.

Turnaţi în pahare şi serviţi cu fire de ţelina ca garnitură.

ADRIANA GURĂU este scriitor, corespondentul nostru special in Statele Unite.

Citeste si:

Tags: , , , , , , , , , ,

Leave a Reply