|

Made in America / Poveste si retete: Salata Coleslaw, Hamburger cu branza albastra

Plăcerile păcătoase ale gastronomiei
Matache Măcelaru ‒ Rețete cu dichis de altădată
Retete exotice cu peste si fructe de mare „pe gustul românilor”

Alfabetul mâncării sănătoase

Reţete vechi româneşti reinventate

Pe Anca o cunoscusem la câteva săptămâni de la sosirea mea în Statele Unite la un picnic al românilor organizat de biserică. Era genul pe care americanii îl numesc prescurtat WASP1), o femeie cochetă care apreciază lucrurile fine in viaţă. De la ea am învăţat foarte repede să am încredere în mine, să nu accept “nu” ca răspuns şi să nu cumpăr lucruri făcute în China. Mă plânsesem că una din crătiţile cumpărate de mine imediat după ce mă instalasem, devenise inutilizabilă după câteva folosiri şi că povestea se întâmplase şi cu alte produse pe care plătisem o nimica toată, mirându-mă cum de erau cu mult mai ieftine decât cele din supermarketuri. Şi oare cuţitele şi seturile de vase cu preţuri astronomice îşi meritau banii sau era totul o poveste, aşa cum şi în România existau lucruri scumpe de proastă calitate. Organizatorii picnicului, emigranţi români la a doua generaţie, îmi puseseră în mână un cuţit să tai costiţa de porc pentru grătar în timp ce Anca înfăşura în staniol porumbul pentru copt iar alţii făceau salate sau pregăteau carnea în ţepuşe. Faţa i se lumină de un zâmbet larg.

-Iţi place cum taie cuţitul acesta? mă întrebă.
Am dat din umeri  nevăzând legătura.
-Da, dar…
-Întoarce lama şi vezi unde e facut, adăugă.
-Made in Germany 2)
Am vazut-o îndreptându-se spre sertarele bucătăriei în timp ce câteva doamne cărau tăvi cu aperitive în curtea bisericii.

-Încearcă cuţitul ăsta, îmi spuse, înmânându-mi un cuţit mai mic şi, după toate aparenţele, bont.
-Nu e ascuţit, dă-mi te rog cuţitul nemeţesc înapoi, am protestat.
-Vezi unde e facut?
Ce avea a face cine facuse cuţitul cu lama în sine. Era neascuţit. Cineva trebuia să se ocupe de asta. Incredulă, am întors lama şi am văzut că era făcut în China. Ba chiar lama era ruginită la plăsele.

-Pun pariu ca vasele tale erau mărfuri chinezeşti. Sunt ieftine, îţi iau ochii, dar după două, trei folosiri le arunci. Eu am un singur principiu: iau întotdeauna lucruri de calitate pentru că, pe termen lung, sunt mai câştigată. Apoi e mândria de sine. Trebuie să iei ce e mai bun pentru că meriţi.

Nu ştiam de câţi ani era Anca în America. Unii spuneau că venise de mică cu părinţii dar că nu-şi pierduse accentul românesc. Vorbea trei limbi străine şi, cu excepţia îmbrăcăminţii, care o arăta ca pe o femeie conservatoare, era o fiinţă interesantă, a cărei companie îmi plăcea. Era plăcut să vorbesc cu ea, să schimb impresii despre viaţa ei şi a mea, de parcă existenţa noastră desparţită de cortina de fier ar fi fost cumva feţele unei medalii.

Picnicul de 4 iulie era o activitate pe care ea o coordona întotdeauna. De regulă nu se amesteca cu noi veniţi – era şi aici o stratificare a emigranţilor în funcţie de data sosirii în SUA, de profesie şi oraşul de provenienţă – însă eu probabil că îi stârnisem interesul cu poveştile mele despre  primul lucru pe care îl făcusem în America şi anume mersul la bibiotecă. Bibilioteca de cartier mi se păruse un paradis, cu carţi pe care mintea mea, şcolită în şcoli comuniste, nu le concepea adunate la un loc. Mă plimbasem ore întregi printre rafturi, nehotărându-mă ce să citesc mai întâi şi când în sfârşit mă hotărâsem la Şotronul lui Cortazar şi poezii de Walt Withman, bibliotecara îmi spuse că nu era posibil să-mi dea permis până nu îi aduceam nişte acte americane sau dovada de reşedinţă.

Era vizibil că îi intrasem în graţii Ancăi. Petrecuse cu mine mai mult de o jumătate de oră povestindu-mi despre sosurile de barbeque şi Walt Withman, despre hamburgeri şi Sylvia Plath. Era profesoară de istorie însă îi plăcea foarte mult poezia. Cei din jur erau miraţi că petrece atât timp cu mine şi în scurt timp au decis că devenisem noua ei protejată şi că aveam să fiu invitată peste tot unde mergea şi ea. Îmi şi imaginam comunitatea românilor “vechi”, un grup de doamne de modă veche şi domni care încă mai sărutau mâinile femeilor când mergeau în vizite, discutând pe şoptite veşti din ţară în amestecul acela lingvistic pe care eu îl găseam fermecător. Era de fapt o alta Românie paralela cu cea din care plecasem, o Românie căreia nu îi aparţineam încă, aşa cum nu mai aparţineam nici celei din care plecasem. Cu ajutorul Ancăi însă intrarea îmi era asigurată. Unele familii erau chiar la a treia sau a patra generaţie. Copiii multora dintre ei nu mai vorbeau româneşte.

-Faceţi asta în fiecare an? am întrebat.
-La ce te referi?, mi-a răspuns încurcată.
-La picnic, desigur.
Nu ştiam pe vremea aceea că Anca ajutase şi alte persoane, că din când în când existau oameni care i se lipeau de suflet şi că doamnele de la bucătărie recunoscuseră deja că eu eram următoarea vizată.

-Da, îl facem în fiecare an de 4 iulie, de ziua Americii. Încercăm să servim şi mâncare româneasca dar şi tipic americană. Mulţi dintre cei prezenţi îţi pot vorbi despre părinţii sau bunicii lor care au venit din România, alţii nu îşi mai ţin minte rădăcinile.

Am terminat cu costiţele apoi o doamnă mi-a spus să le duc afară la grătar punându-mi în mână o sticlă mare de sos barbeque.

-Vino înapoi dupa hamburgeri şi “buns”, a adăugat, după o ezitare, în care căutase echivalent în româneşte pentru cuvântul “bun”. Într-adevăr, am gândit, cum să le spui, chifle? Poate pentru cele de hamburgheri ar merge, dar cele lunguieţe pentru crenvuşti?

Gândindu-mă la similarităţile limbilor şi la felul în care românii vorbeau alegând parcă cele mai scurte cuvinte din ambele limbi, era cât pe ce să mă  împiedic de unul din copiii care jucau frisby3) în curtea bisericii.

-Care e mâncarea tipic americană? am întrebat-o pe Anca după ce m-am întors după pâine.
-Costiţele de porc cu sos barbeque, hamburgerii, salata de cartofi, coleslaw3) şi, fireşte, tortul cu căpşuni şi afine.
-Sună bine, am mărturisit, neştiind ce era coleslaw nici salata de cartofi. Oricum, după miros, cineva pregătea sigur mici.

Ulterior am înţeles că în urmă cu patruzeci de ani era în centrul oraşului un grataragiu, Gigi, care făcea cei mai buni mici pe care cei în vârstă îi mâncaseră vreodată.

-Ştii cât era coada la el? îmi spusese preoteasa, tăind varza fideluţă pentru coleslaw. Sâmbata, când era zi de cumpărături şi toţi tarabagii îşi scoteau frigăruile afară, el avea de departe cei mai mulţi clienţi. Ieşeau din dugheana lui şi se aliniau frumos la coadă pe trotuar. Întotdeauna aveai de aşteptat cam o jumătate de oră. Aşteptarea însă merita toţi banii.

-Să vedem dacă şi micii noştri sunt la fel de buni ca aceia, adaugă.
-Dumneavoastră i-aţi făcut?
-Eu împreună cu Anca şi vreo două alte doamne din comitetul de binefacere. Anca s-a ocupat mai mult de meniu.
-În fiecare an vrem să facem ceva deosebit. Hamburgerii nostri nu sunt ca cei de la McDonald, la fel cum nici salata coleslaw nu e ca cea de la supermarket.

-Totul e făcut de noi, spuse doamna. Numai sosul de barbeque e cumpărat, deşi, la o adică şi acesta s-ar putea face acasă, precum maioneza.
Cineva adusese muzică românească, Dan Spătaru şi Angela Similea. Femeile care serveau erau îmbrăcate toate în costum popular şi pe una din mese trona o mămămligă aburindă, în care se puseseră straturi de brânză, şi feliuţe de cârnaţi. Cineva povestea cum la ei “acasă” în Roşia Montană, se făcea mămăligă în unt topit.

La masă, între un hamburger şi doi mici, Anca îmi mărturisi că scria poezie şi mă invită la ea acasă să îmi arate. Stropisem mâncarea cu puţină ţuică adusă de cineva “de acasă” şi dintr-o dată cuvântul acesta începuse să aibă conotaţii multiple. Pentru toţi cei de faţă “acasă” era fără îndoială America. Povesteau cum sentimentul acesta vine odata cu cumpărarea primei case, iar statisticile arătau că asta se întâmpla în medie cam la şapte ani după sosirea în America. Exista însă şi un alt “acasă”, un loc în care fiecare păstra în suflet comorile copilăriei. Acasă era casa părintească, părinţii, prietenii, toată existenţa pe care emigrantul o lasă în urmă când pleacă. Acasă era un loc misterios despre care toţi povesteau cu multă plăcere, cu ochii umeziţi de lacrimi.

Seara am văzut din curtea bisericii focurile de artificii din centru, un spectacol de lumini de o intensitate şi culori cum nu mai văzusem niciodată.

Într-una din zile m-am dus la Anca. Poezia ei semăna oarecum cu cea a lui Minulescu, poet pe care ea nu-l cunoscuse, plecată fiind din România din fragedă copilarie. La a doua vizită i-am adus o carte de-a lui, în timp ce ea îmi arăta seturile ei de cuţite şi vase de bucătărie, explicându-mi după ce să mă uit în magazine; cum să apreciez calitatea.

La sfârşit de săptămână am mers la magazin să cumpăr un set de crătiţi şi, printre atâtea modele, încercam să pun în aplicare sfaturile primite de la Anca: să fie durabile, să nu se încălzească mânerul, să fie ” Made in America”. Nu am găsit nimic făcut în SUA. Tocmai mă hotărâsem pentru un set fabricat în Canada când, pe un raft vecin, am văzut un set care mi-a plăcut mult. M-am dus zâmbind spre el, l-am luat, am plătit, şi i-am arătat cu mândrie casierei: pe spatele cutiei scria cu litere de-o şchioapă “Made in Romania”.

-Da, e greu să mai găseşti în ziua de azi ceva care să nu fie fabricat în China, mi-a răspuns.

Salata Coleslaw

INGREDIENTE:

  • 2 linguri de ulei de măsline extra-virgin
  • 1/2 ceapă roşie tăiată felii subţiri
  • 2 linguriţe usturoi pisat
  • 1/2 dintr-o varză roşie mică, tăiată fideluţă
  • 250 ml oţet din vin roşu
  • 2 căpăţâni de salată, tăiate în bucăţi mari, de 2 cm
  • 350 ml de sos de salată (preparat din brânză albastră) sau maioneză după gust
  • Sare şi piper după gust

PREPARARE:

Într-o tigaie prăjiţi pe foc mediu ceapa şi usturoiul în ulei de măsline având grijă ca să nu se rumenească. Adăugaţi varza, piperul, sarea şi oţetul. Amestecaţi foarte bine şi prajiţi cam 3-5 min până ce varza se înmoaie puţin. Daţi la o parte de pe foc, deşertaţi totul într-un castron şi băgaţi în frigider.

Într-un castron mare amestecaţi salata cu sosul de brânză sau maioneza. Strecuraţi amestecul de varză astfel încât să nu rămână lichid în ea şi încorporaţi în salată. Adaugaţi sare şi piper după gust.

Hamburger cu brinza albastra
INGREDIENTE:

  • 1,5 kg carne tocată macră
  • 125gr brânză albastră (sau de burduf) sfărâmată
  • 1/2 cană patrunjel tocat (cam o legatură)
  • 1/4 linguriţă sos picant
  • 1 linguriţă de sos Worcestershire
  • 1 linguriţă de piper
  • 1 1/2 linguriţă sare
  • 1 linguriţă muştar
  • 12 chifle

Într-un castron mare se amestecă brânza, carnea tocată, pătrunjelul, sosul picant, sosul Worchestaire, piperul, sarea şi muştarul. Acoperiţi şi daţi la frigider pentru 2 ore.

Încălziţi grătarul la foc iute. Formaţi în mână 12 hamburgeri (ca nişte chiftele mai mari, rotunde şi turtite).
Ungeţi grătarul cu ulei. Frigeţi hamburgerii câte 5 min pe fiecare parte pâna ce sunt făcuţi bine. Serviţi pe chifle, cu felii de roşii, rondele de ceapă, muştar şi salată verde.

Bautură: Bere Sam Adams “honey porter” 4), o bere tipic englezească, în care gustul de miere îl balansează pe cel de malt.

1)      – WASP = Persoană anglo-saxonă de religie protestantă

2)      –Made in Germany = Fabricat în Germania

3)      –frisby = un joc ce se practică vara, pe iarbă, în special la picnicuri, în care un disc de plastic se aruncă de la o persoană la alta.

4)      – berea “porter” e o bere tipic englezească, închisă la culoare, destul de asemănătoare cu Guiness. Numele berii vine de la cărăuşii din Londra secolului al XVIII-lea – numiţi in limba engleză “porters”- care consumau cu predilecţie această bere. Varianta americană, comercializată sub numele de “Sam Adams Honey Porter” e o bere de culoare roşcată, întrucât reţetei originale i s-a adăugat miere, îndulcindu-i astfel gustul.

ADRIANA GURAU este scriitor si gastronom, corespondentul nostru special in Statele Unite.

Citeste si:

Tags: , , ,

Leave a Reply