|

Tragica poveste a unei femei speciale – CRISTINA ȚOPESCU

Cu un an și jumătate în urmă, publicam la Editura Integral, în colecția Destine controversate, cartea Cristian Țopescu – Seniorul sportului românesc. Cu această ocazie, am vorbit ultima oară cu fiica acestuia, Cristina Țopescu, pe care o cunoscusem în anii *90 a o zi de naștere a scriitorului Nicolae Breban. În mai 2018, nu avea cum să îmi imaginez că ea va dispărea atât de curând și atât de nedrept, singură…
Iată un fragment din carte, în care era vorba despre Cristina Țopescu:
Cristina Țopescu a fost de mică atrasă de mirajul televiziunii. În perioada 1970-1979, a apărut la numeroase emisiuni de copii și tineret, după care i-a fost interzis să mai intre în TVR, din cauza dosarului familiei Țopescu (tatăl căzuse în dizgrația regimului comunist, iar mama era plecată în Germania). După absolvirea Facultății de Limbi Străine, secția engleză-italiană, Cristina a dat meditații, a fost corector la „Contemporanul” și a început să scrie în revista „Cinema “. Din cauza aceluiași dosar la „Secu”, nu se putea angaja cu carte de muncă. S-a apucat să traducă filme care circulau pe casete video. În 1991, a revenit la TVR, ulterior devenind prezentator de știri la Prima TV.
„Nu m-am gândit niciodată să-mi părăsesc țara. Întotdeauna, după o săptămână, două, de stat prin străinătățuri mi se punea un nod în stomac, un gol sau nu știu cum să-i zic, ceva-ul ăla căruia i se spune, îndeobște, dor. Sistemul în care am trăit a avut însă < > de a-i îndepărta și pe cei mai legați de glie dintre noi. Am fost plecată de patru ori la mama mea, începând cu vârsta de 16 ani. De fiecare dată m-am întors la timp și n-am avut nici cea mai mică problemă. Pentru ca, însă, o dată devenită studentă, am refuzat elegant să fiu membru de partid, din acel moment n-am mai pupat, ca să zic așa, plecare peste hotare. Între timp, tatăl meu devenise din ce în ce mai < > în regimul ceausist, din ce în ce mai antipatic Cabinetului 2. De ce? Pentru simplul motiv că avea prea multă popularitate și că era prea iubit. Or, un singur om putea fi adulat de popor, nu?! Ca să nu mai vorbim că tatăl meu a avut și curajul de a spune ceea ce credea într-o vreme în care mulți dintre cei care vorbesc acum pe toate posturile sau pe unde-apucă tăceau chitic. Sau chiar ridicau osanale cu mult sârg. Curaj care l-a costat mult, după cum toata lumea știe. Se pare că asta nu îi împiedică pe prietenii mei, Cațavencii, de pildă, să-și râdă de el, de câte ori pot, așa cum o fac cu orice baron local, bunăoară. Păcat că nu mai avem niciun Dumnezeu, nici cei mai talentați dintre noi… Păcat.”
„Familia Țopescu începuse așadar să aibă oarece probleme: telefoane ascultate, se pare chiar microfoane pe ici, pe colo, prin casă, și alte acareturi din arsenalul binecunoscut. Eu, fata tatălui meu, cu notorietate mult mai mică, dar cu gura mare și neanimată de dorința arzătoare, nici conformistă măcar, de a deveni membru PCR, sigur că trebuia să suport consecințele de rigoare. Faptul că nu mai puteam pleca la mama mea, că nu mai eram un om liber nici din acest punct de vedere, ar mai fi fost cum ar fi fost, dar când mama mea s-a îmbolnăvit, suspectă fiind de cancer de pancreas, paharul s-a umplut de-a binelea. Având un oarecare simț al aventurii, am hotărât că singura soluție era, oricât de nebunească, să fug. Nu-mi face mare plăcere, mărturisesc, să scriu despre asta. Cred că sunt oameni care au îndurat mult mai mult, care au făcut ani grei de închisoare în țara asta. Și pe urmă, nici nu știu dacă fuga poate trece drept o formă de protest. E, mai curând, un abandon, e un fel de < >, e un risc asumat, dar nu e un act de mare eroism. A fost o teribilă ocazie de a cunoaște pe propria piele regimul închisorilor ceaușiste, metodele slugilor lui și lumea extrem de interesantă și complexă, dramatică, pe alocuri, a celor din spatele gratiilor. Mă bucur că am avut această experiență! Tatăl meu a trăit cu teama că, după cele trei luni și cinci zile petrecute în patru închisori (două aresturi și două penitenciare), voi ieși de-acolo traumatizată, dacă nu cumva chiar… cu un psihic foarte zdruncinat. Nici vorbă de așa ceva! Chiar dacă, pe perioada detenției, am avut și multe momente de disperare, deloc vizibile pentru cei care mă anchetau, am ieșit din aceste închisori mai puternică decât oricând. De-atunci știu că sunt un om foarte puternic, că greul îmi mobilizează resorturi interioare pe care nici nu le bănuiam. Așa ni se întâmplă tuturor.”
Povestea tentativei de evadare din România este demnă de un roman de aventuri. „Am plecat din București într-o zi de toamnă a anului de grație 1989. Cu gândul să ajung la Herculane, de unde pleca grupul de români hotărâți să-și părăsească țara, fiecare cu motivele lui. Aveam două călăuze, țigani. Nicu și Gheorghe. Două caractere puternice, doi tigani, care, deși făceau asta pentru bani de ceva timp, aveau valori morale mai clare decât mulți dintre români. N-am fost niciodată rasistă și cred că în toate semințiile sunt oameni și oameni. Și mai cred că mulți dintre români nu mai dau prea mulți bani pe principii morale, pe corectitudine și pe curajul de a te opune. Despre fair-play, temă pe care tatăl meu tot perorează în van de atâta timp, ce să mai vorbim…!
În loc să plecăm imediat spre graniță (cea cu Iugoslavia, pe la Moldova Nouă) a trebuit să mai zăbovim zile bune la Reșița și la Herculane, zile de așteptare ce păreau interminabile. Pentru că Gheorghe și Nicu erau șantajați. Un anume Baronu*, personaj al lumii interlope din vremea aceea, român și el (sau țigan?) le cerea celor doi să aducă mai mulți țigani în Germania pe care să-i pună la muncă acolo. Adică trafic de carne vie se cheamă că făcea acel personaj cu nume care are rezonanță până în ziua de azi. Numai că baronii de acum se îndeletnicesc cu alte forme de trafic, mai subtil, dar și mai lucrativ, se pare. …Uite-așa ne-am adunat, sau am fost adunați, mai exact, 31 la număr. Orice om cu scaun la cap, trezindu-se într-un asemenea scenariu suprarealist (31 de oameni care încercau să treacă granița pe jos, la sârbi, despre care se știa că, dacă te prindeau, te dădeau înapoi la troc, în schimbul altor… produse, asta în cazul în care nu erai împușcat în spate de grănicerii români) ar fi renunțat. Când ești revoltat, sătul de ce i se întâmplă familiei tale și ce ți se întâmplă ție, implicit, și când mai ești și disperat că ai putea să nu-ți mai vezi mama în viață niciodată, nu mai încape însă nici rațiune, nici prudență. Mergi înainte, fie ce-o fi. După vreo două ore pe un drum forestier, într-un camion condus de un șofer cu cuțitul la gât ca să ne ducă la destinația dorită, după alte trei ore de mers de-a bușilea în zona graniței, pe o noapte cu lună plină (ghinion!), printre cabluri detectoare care, dacă erau atinse, declanșau automat alarma, după un marș susținut în șir aproape indian, dar format din câțiva români, mulți țigani și țigănci cu copii de doar câteva luni în spate, adormiți cu Diazepam, cu din ce în ce mai puține haine pe noi, pentru că, după ce trecusem printr-o apă, uzi fiind, trebuia să scăpăm de balastul hainelor devenite prea grele pentru că erau ude, după toate astea, am ajuns, în sfârșit… pe fâșie.”
În acest no man*s land, lucrurile au evoluat tot mai rău! „Ca într-un film prost, în care eroii pozitivi sunt prinși de cei negativi în ultima clipă și niciodată mai devreme, acolo, în locul de unde deja se putea vedea libertatea sau măcar jumătate din ea (pentru că trebuia să mai treci totuși și de sârbi), aventura noastra a încetat brusc. Am auzit câteva focuri de armă trase în aer, am fost puși pe burtă, cu câini-lupi și puști deasupra noastra ți admonestați în < > (< >) de câțiva flăcăi neaoși, cărora în scurt timp li s-au alăturat alții, la fel de zeloși și de încântați de captura grasă pe care o făceau. Urât sentiment am avut… Nu de teamă, ci, mai curând de neputință, de necaz și de revoltă că Dumnezeu n-a ținut cu noi când mai aveam atât de puțin până la libertate. Mai târziu am înțeles că Dumnezeu n-a vrut să-mi îngăduie libertatea aceea pentru a nu o rata apoi pe cea de a mă vedea liberă în propria mea țară și de a trăi momentele magice ale Revoluției. E simplu: dacă aș fi reușit, nu aș mai fi fost în Decembrie *89 aici, aș fi trăit Revoluția, probabil, plângând în fața televizorului în Germania. Sunt foarte fericită că am fost atunci în țară, la Universitate, la Televiziune și pe străzile unui București care, după strigătul de luptă al Timișoarei, a înțeles că nu poate să mai stea nici el deoparte. Am fost mândră atunci de românii mei așa cum rar mi se mai întâmplă acum, cu tristețe o spun. Trei luni de închisoare au fost, poate, tributul pe care Cel de Sus a crezut că trebuie să-l plătesc ca să trăiesc cu toată ființa mea întâmplarea aceea de grație care a fost Revoluția din 1989.
De pe granită, am fost < >, cu pușca între omoplați, la batalionul de la Oravița, acolo am fost aliniați în fața soldaților care de care mai spirituali, mai ales cu femeile din grup, acolo mi s-a plimbat puțin pușca pe gât și mi-au auzit urechile tot felul de complimente de soldat care nu văzuse femeie de ceva timp, dar tot acolo, după ce una din călăuze a spus cine sunt, pentru ca lucrurile, în ce mă privește, sa nu… degenereze, am curățat apoi cartofi cu soldații la bucătăria garnizoanei. Aceiași soldați, nu tocmai gentlemani cu mine până atunci, acum îmi spuneau că sunt frumoasă, că ei îl iubesc pe tatăl meu și că… și ei sunt tot steliști. Măi să fie! < > devenise, dintr-un slogan de galerie pe stadion, o formă de complicitate care altfel nu putea fi exprimată. Dacă până la acel moment – și nici după! – numele Țopescu nu mi-a servit deloc, ba dimpotrivă, în rândul soldaților, el a avut atunci un efect magic. Pentru că, oricât de zeloși sau îndobitociți ar fi fost, soldații îl iubeau toți pe Țopescu. Unul dintre ei mi-a strecurat chiar un bilețel cu numele și numărul lui de telefon pentru ca, după ce se libera, la o eventuală nouă tentativa a mea, mă putea ajuta să fug.
…Multe alte povești în cartea Cristian Țopescu – Seniorul sportului românesc
După două zile de Oravița, am fost dusă la Reșița, în arest, unde am stat o lună. Era acolo un căpitan pe nume Smida, analfabet și țâfnos, acum sigur colonel, cel puțin (?!), care a făcut tot ce i-a stat în putință ca să mă înfunde cât mai tare, mai era și un maior de securitate Alexe (oare chiar așa îl chema?!), care venea de la București, săptămânal, special ca sa mă ancheteze pe mine. Mă servea cu cafea și țigări BT în timpul interogatoriului și, după capitanul Smida, îmi părea un lord englez. Era și un gardian Miron, aproape inocent, care ne aducea pe ascuns ciocolată, din când în când, mie și colegei mele de < >, Gena, o balerină de la Operă care făcea parte din același grup cu mine (de care m-am legat foarte tare și, despre care, din păcate, nu mai știu nimic… era undeva prin Germania la un moment dat). Tot prin gardieni, unii băieți totuși de treaba, le trimiteam țigări lui Gheorghe și lui Nicu, de care, de asemenea, mă simțeam foarte legată. Pentru că acolo, în închisoare, funcționează o solidaritate pe care cei care n-au trecut pe-acolo cu greu o pot înțelege. Erau ca frații mei, așa simțeam. Ca să nu mai vorbim că, în timp ce eu eram supusă unor interogatorii, epuizante nervos, dar fără nici măcar o palmă (aveau, în mod straniu, un soi de respect față de numele meu), ei erau nu bătuți, ci literalmente măcelăriți. Și noi știam asta. Aveam deja < > noastre, credeți-mă, chiar dacă nu eram încă ziaristă… Disprețul față de opresor și solidaritarea cu ceilalți oprimați îți dă o forță teribilă!”
„N-am plâns niciodată, la nicio anchetă, nu m-am lamentat, nu m-am rugat de nimeni pentru nimic și mi-am susținut crezul cu o inconștiență care ar putea trece drept curaj. Eu, însă, o fire mai băiețoasă și mai voluntară fiind, nu știu dacă eram atât curajoasă, cât revoltată și pornită împotriva < >, într-atât, încât pentru nimic în lume nu le-aș fi dat nici cea mai mică satisfacție. Sigur că refuzul de a coopera, ba chiar atitudinea ostilă și obraznică nu m-au ajutat deloc. Mandatele de arest veneau unul după altul. Am fost dusă apoi la penitenciarul de la Timișoara de pe strada Popa Șapcă. Acolo mi-am făcut multe prietene. Printre făcătoare de pașapoarte false (despre una se spunea că e < >, adică turnătoare, infiltrată, și că trebuie să fiu atentă ce vorbesc, dar eu tot nu prea eram), printre țigănci hoațe de buzunare, care mă iubeau și mă apărau de alte < > pentru că, deși mă chema Cristina Țopescu, erau impresionate că < >. Îmi povesteau despre iubiții lor, unii dintre ei închiși între aceleași ziduri, și-mi mai și ghiceau. La Popa Șapcă a existat și un colonel Bora, colonel de contrainformații (adică un CI-ist) care, pe șest, îmi dădea cărți să citesc, ca să-mi mai omor timpul. Chiar dacă erau Frații Jderi sau Neamul Șoimăreștilor pe care le citisem în școală. Abia acum le savuram. Tot acolo am mâncat mult usturoi ca să rezist la frigul din celulă și ne trezeam în fiecare dimineață la patru jumătate ca să dăm raportul, după care luam < > (când aveam mămăligă cu magiun era sărbătoare!), stăteam pe marginea patului toată ziua, pentru că să te întinzi în pat era, se-nțelege, interzis. Îi datorez mult colonelului Bora și-i mulțumesc mult pentru că mie, personal, mi-a făcut cât bine a putut. Erau și oameni în lumea aceea, nu doar… bestii.”
„După o altă lună de Popa Șapcă, am fost trimisă pe cursa de deținuți la Jilava. Acolo am stat doar câteva zile, iar apoi am ajuns la Rahova, în arest, unde periplul meu s-a încheiat. La proces, am fost dusă în < >, adică în zeghe. Mi-am văzut prietenii în sală, toți încercând cu disperare să-mi prindă privirea și să-mi arate că sunt alături de mine. Atunci mi-a fost cel mai greu să nu plâng. Ba cred că mi-a scăpat o lacrimă, fir-ar să fie! A fost, slavă Domnului, un simulacru de proces. La Timișoara deja începuse Revoluția, Bucureștiul începea să fie în fierbere și el, Mircea Lucescu, prietenul nostru, vorbise cu procurorul general și cu tot felul de generali, iar procuror la proces, absolut din întâmplare, a fost fratele unui bun prieten al meu. Se numește George Carp și n-am să uit niciodată ce a făcut atunci pentru mine. Vă puteți imagina un procuror care ține o pledoarie demnă de cel mai înfocat avocat, de fapt? El mă apăra, nu mă acuza! Era halucinant, nu-mi venea să cred. A fost ceva, ca să vă imaginați mai bine scena, gen procesul lui Ceaușescu, cu avocați care, de fapt, erau procurori, doar că invers. Procurorul George Carp mă apaăra, nu mă acuza și specula toate circumstanțele atenuante pe care chiar le aveam (boala mamei, faptul că-mi fusese refuzat dreptul de a mă duce s-o văd), iar avocatul Viorel Pascu și-a făcut treaba cum nu se poate mai bine și mai emoționant. De la trei ani, cât intenționau saă-mi dea cei care < > familia Țopescu, datorită unor oameni ca Mircea Lucescu, George Carp și Viorel Pascu, probabil și grație situației din România acelor zile, am primit trei luni, adică jumătate din ase luni, minimum de pedeapsă pentru infracțiunea de tentativă de trecere a frontierei. Pentru infractiunea de a fi o „trădătoare de țară”. Pentru că așa era atunci, noi cei care ne iubeam cu disperare țara, dar o părăseam pentru că regimul nu ne iubea el pe noi, eram catalogați ca trădători. Am ieșit din arest de la Rahova pe 19 decembrie 1989 și două zile mai târziu am ieșit în stradă. Știți cum e < > aproape direct din închisoare? Înălțător!!! Nu e nimic însă senzațional în ce am trăit eu comparativ cu sacrificiile atâtor oameni cu adevărat curajoși. A fost, însă, o experiență pe care nu-mi pare deloc rău că am avut-o. Dimpotrivă! O experiență care, cu siguranță, a avut un rol capital în traseul meu ulterior. În cel interior, de om”.
…Multe alte povești în cartea Cristian Țopescu – Seniorul sportului românesc
Adio, Cristina Țopescu! R.I.P.

Citeste si:

Tags: , , , , ,

Leave a Reply