|

Cum era să dea norocul peste mine în iulie 1988, la Roșiori de Vede…

„-Câte plicuri dați?” – Cine n-a trăit epoca aceea ciudată nu are cum să înțeleagă intensitatea emoțională a acestei povești dar orișicum…
Am terminat Facultatea de Filologie, în 1988, cu o medie uriașă – mult peste… 10, fiindcă mi s-au adăugat și cele 50 de sutimi pentru premiile obținute la diferitele concursuri studențești. Repartiția la post a avut loc undeva pe la sfârșitul lunii iulie. Am avut, teoretic, o dublă repartiție: la catedra de literatură a Facultății dar și la Roșiori de Vede, la școala din centrul orășelului. Ca să pot ajunge, teoretic, înapoi la București, la postul rezervat la catedra universitară, trebuia să fac mai întâi obligatoriul stagiu de trei ani la Roșiori. În fapt, Cineva nu voia ca tinerii absolvenți de facultăți umaniste să rămână de la bun început în București sau în „orașele mari”, unde le-ar fi putut veni cine știe ce idei subversive. Așa că îi dispersa prin diverse colțuri ale țării ca să-i mai potolească o vreme…
Între Roșiori, Giurgiu și Târgoviște, am ales prima opțiune din rațiuni pragmatice: spre micuța citadelă a industrializării premature din Teleorman circulau multe trenuri rapide și accelerate, iar sâmbăta profesorii de română aveau parte de așa-numita „zi metodică”, în care nu veneau la școală, ci, în schimb, puteau studia în biblioteci sau aiurea, adică, practic, aveau o zi liberă neoficială. Roșiori, așadar, fără niciun dubiu!
Muream de curiozitate ca să văd localitatea în care nu pusesem piciorul niciodată până atunci și să-mi cunosc școala unde primisem repartiție, cu o lună și jumătate înainte de 1 septembrie, data la care începeau să se strângă profesorii la școală, să se împartă clasele, orele de dirigenție etc. Pe atunci, nu exista Google ca să mă orientez de acasă în timp real asupra stării de fapte de la fața locului și nici de laptop sau smartphone nu putea fi vorba, așa că m-am suit dimineața următoare în primul tren care mergea spre orașul de pe malul Vedei și după aproape o oră ajungeam în locul care avea să-mi fie (o nedorită) casă până la debutul anului 1990, când, după Revoluțiune, aveam să renunț definitiv la cariera didactică, fie ea la nivel gimnazial sau universitar.
Am ajuns la Școala 1, care era în renovare, dar am reușit să dau peste unul dintre directori, am vorbit cu el, am făcut rapid primele aranjamente după specificul epocii (obținând să am niște ore și dimineața, așa încât să pot pleca în fiecare săptămână înapoi la București vinerea la prânz!) și, cam gata, nu prea mai aveam ce face pe acolo. Dar până la primul tren care mă putea duce înapoi în Capitală mai erau aproape două ore, așa că m-am hotărât să vizitez orașul. Am luat-o pe jos și am căscat gura la blocurile triste și magazinele pustii, ba chiar, nesperat, am reușit să cumpăr o carte bună dintr-o librărie. Când o pornisem alene înapoi spre gară, la un moment dat, privirea mi-a fost atrasă de anunțul pus în geamul unei căsuțe care nu prea arăta a unitate comercială. Scria negru pe alb că fericirea este perfect posibilă din punct de vedere culinar la final de iulie 1988, în plină penurie alimentară! Da, chiar așa scria, laconic dar cât se poate de explicit: „Avem Vegeta”!
Cum era posibil așa ceva, cum de minunea se putea înfăptui „la liber”? Vegeta, acel plic argintiu cu tușe de roșu aprins, de pe care ne făcea cu ochiul un bucătar mustăcios, conținea ceea ce acum numim „adaos universal pentru mâncăruri” însă atunci reprezenta una dintre puținele soluții miraculoase pentru ca mâncarea de zi cu zi să capete gust. Din magazine, această prețioasă marfă de import dispăruse de mult și rareori găseai așa ceva „la comandă” (mamele noastre stăteau zile întregi la telefon ca să încerce să prindă liber numărul casei de comenzi, de unde puteau agăța, pe lângă Vegeta, bomboane cubaneze, portocale sau cine știe ce alte minuni). Doar cine avea drum pe la Timișoara mai reușea să pună mâna pe câte un plic argintiu de pe piața liberă tolerată de autorități duminica, pe când era permis micul trafic de frontieră cu Iugoslavia. Vegeta era, efectiv, marfă de contrabandă, o pradă prețioasă pentru orice tată de familie responsabil sau gospodină cu ștaif!
Am vibrat puternic când am citit neobișnuitul anunț pus în geam și, încrezător în această fericită potriveală a destinului, am pășit în insolita locație ce se putea preschimba într-o peșteră gastronomică a lui Ali Baba.
Nu am stat nicio clipă pe gânduri și imaginându-mi ce surpriză uriașă îi voi face mamei mele la întoarcerea acasă, am întrebat cu vocea tremurândă, conform jargonului comercial al epocii: „-Câte plicuri dați?”. (Deja, cam totul era raționalizat – zahărul, uleiul, untul etc., nimic din produsele de bază nu se mai putea cumpăra „fără număr”!)
Răspunsul a venit absolut surprinzător: „-Câte ouă aveți?”.
Candid, am ripostat zâmbind: „-Păi, două – media pe economie!”.
„-Nu, domn*e, eu chiar vorbeam serios! De ouă de găină întrebam. Noi nu suntem Alimentara, ci punct de strângere a produselor agricole al Cooperației…”
Mulțimea de detalii neinteligibile m-a băgat în ceață, dar, amabil, omul m-a lămurit: „-Nu prea aduc ouă țăranii ăștia și nu reușim să ne facem planul, așa că am primit aprobare de Sus să putem da la schimb Vegeta pe ouă!”.
Am înțeles atunci grozăvia situației: comerțul socialist reinventase, la scară mică, teleormăneană, trocul, însă eu nu aveam nicio șansă să particip la el. Abia după un an și jumătate, după ce „The Wind of Change” bântuise și prin RSR, aveam să prind, cu adevărat, Vegeta la liber

Citeste si:

Tags: , , , , ,

Leave a Reply