|

PROBLEMA ORIENTALĂ și pustiirea Principatelor Române de către armatele țariste

Deși locuitorii lor nu au luat parte efectiv decât arareori la confruntările militare propriu-zise, vreme de un secol și jumătate, începând cu 1683, pe teritoriul Țărilor Române s-au desfășurat multe bătălii impresionante între armatele a celor trei mari imperii care le-au prins ca într-un clește vreme îndelungată – Țarist, Otoman și Habsburgic. Iar consecințele pentru români au fost de cele mai multe ori tragice – vieți distruse, așezări pârjolite și însemnate pierderi teritoriale – Transilvania (din 1687), Banatul (din 1718), Oltenia (în perioada 1718-1739) , Bucovina (din 1775) – toate în favoarea austriecilor, Hotinul (transformat în raia turcească din 1715), Basarabia (anexată de Imperiul Țarist în 1812), singurul teritoriu (re)câștigat fiind, mult mai târziu, Dobrogea (din 1878, când, însă, se pierde sudul Basarabiei – Bugeacul, Rusia reclamând imperativ accesul la Gurile Dunării).

Pe fondul decăderii Imperiului Otoman după asediul eșuat al Vienei din 1683, marile puteri europene precum Rusia și Austria Habsburgică încearcă să profite și să-și impună interesele geostrategice și comerciale în Peninsula Balcanică, profitând pe de altă parte de aspirațiile popoarelor din zonă pentru câștigarea independenței și realizarea statelor naționale. Celelalte puteri europene – Anglia, Franța, Prusia – nu s-au implicat în așa-zisa „Problemă Orientală”, cu excepția Imperiului Britanic, începând cu secolul al XIX-lea,  datorită interesului economic față de estul Mediteranei.

Nu mai puțin de opt războaie de această factură s-au desfășurat între 1683 și 1829, din cei 145 de ani ai intervalului cam un sfert fiind ocupați de confruntări armate. Principatele Române se aflau sub suzeranitate otomană și, după eliminările de pe scena politică ale lui Constantin Brâncoveanu în Valahia și Dimitrie Cantemir în Moldova, pe tronurile lor au fost impuși – până la 1821 – domnitori fanarioți, considerați mai siguri de către Poartă, teoretic neimplicați afectiv și, în consecință, mai ușor de controlat și, la o adică, de mazilit, fără a declanșa mișcări de simpatie populare. La nivel colectiv autohton, însă, românii au privit mai întâi cu încredere către ruși, cu care aveau în comun credința ortodoxă și alături de care credeau că năzuințele lor de autodeterminare și de căutate a căii către edificarea unui stat național independent s-ar putea împlini. Numai că a fost din ce în ce mai clar că asta nu era posibil în condițiile în care românii au experimentat din plin pe pielea lor ce înseamnă ocupația rusească și comportamentul brutal, abuziv, al eliberatorilor-ocupanți. Devenea tot mai evident că, în drumul lor spre slavii din Balcani, Țările Române nu erau pentru ruși decât o haltă de ajustare, o poziție strategică, regiuni mănoase care puteau fi periodic jefuite pentru aprovizionarea armatei țariste și nu numai, nicidecum un spațiu emoțional de exprimare a solidarității ortodoxe. De aceea, treptat opțiunile politice ale românilor au început să se îndrepte spre Vest, în special către Franța, cu care aveau în comun latinitatea și, oarecum, se identificau ca gintă. Desigur, pe acest fundal complicat, a funcționat un soi de rezistență prin duplicitate multiplă: poporul și, adesea, elitele acceptau formal suzeranitatea otomană, respectau de voie – de nevoie domniile fanariote pentru a-și putea satisface nevoile imediate, nu respingeau violent nici excesele ocupației rusești, însă, în taină, complotau cu aliații occidentali virtuali, cărora le trimiteau solii secrete și le expuneau planurile lor autocefale. Atitudinea este, într-un fel, perfect explicabilă, pentru că doar făcând acest joc complex de alianțe mărturisire sau nu se obținea, practic, soluția supraviețuirii la intersecția intereselor, adesea schimbătoare, ale marilor puteri europene care încercau să-și consolideze poziția în zonă. Altfel, ar fi fost mai mult decât posibil ca, având, la limită, de ales între raia turcească și oblast țarist (cazul Basarabiei, de pildă) sau provincie austriacă (situația, începând din 1775, a Bucovinei, în condițiile în care Imperiul Habsburgic avea nevoie de o conexiune geografică cu Galiția), ființa națională să se aneantizeze. Totuși, făcând o complicată echilibristică și plătind uneori cu viața când se împotriveau unor decizii la nivel înalt care îi priveau (Grigore al III-lea Ghica este asasinat de Kara Ahmed, trimisul Sultanului, atunci când protestează la cesiunea Bucovinei), cum-necum teritoriile locuite de români și formațiunile statale românești au continuat să existe, jucând rolul de zone-tampon între giganții politici interesați de controlul bazinului Mării Negre și nu numai.

Toată povestea în volumul Războaiele! România și Rusia – aliați și inamici. Au mai apărut, la Editura Neverland, volumele Ucraina și Rusia – iubire și ură și Actorii războiului din Ucraina. De la Zelenski la Zolotov, via Putin.

Situația s-a repetat, cu diferite accente circumstanțiale, de mai multe ori, în special în perioadele în care au avut loc aceste războaie multipartite: 1683-1699, 1710-1711 (unul din rarele cazuri în care a existat o implicare directă – și nefericită! – românească, chiar de partea rușilor lui Petru cel Mare, cea a lui Dimitrie Cantemir), 1716-1718, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812 (având consecință nefastă raptul Basarabiei, în favoarea aceluiași Imperiu Țarist) și 1828-1829 (după care perioada Regulamentului Organic și a conducerii efective a Principatelor de către un guvernator rus, contele Pavel Dmitrievici Kiseliov, cunoscut azi mai ales după grafia franțuzită – Kiseleff).

Dintre toate aceste perioade cea mai cumplită pare a fi cea a ocupației rusești din timpul războiului ruso-turc dintre 1806 și 1812. În toți acești ani dramatici, poporul din cele două Principate a avut de îndurat cele mai grele condiții de viață, după cum explică un specialist în această epocă dr. Mircea Rusnac (pe Istoria.md). Ele se datorau atât războiului, cât, mai ales, ocupației rusești. A fost una dintre cele mai negre perioade din istoria Principatelor. Față de comportamentul  trupelor rusești cu locuitorii Țării Românești și Moldovei, autoritățile locale atrăgeau des atenția comandanților ruși, dar fără niciun ecou. Astfel, în 1808, ispravnicul ținutului Iași raporta comandamentului armatei rusești că „toți locuitorii ,și mai cu seamă acei care trăiesc pe lângă drumul mare, necontenit se plâng de purtarea din partea militarilor ruși”. Aceștia, se spunea în continuare, „se poartă cu locuitorii în cel mai nepermis mod” (conform documentelor consemnate de Ștefan Ciobanu într-o lucrare din 1923). De asemenea, la 17 octombrie 1808, Divanul Moldovei se adresa astfel împuternicitului Rusiei, Kușnikov: „Istovirea puterii locuitorilor săraci, soarta lor plină de oboseală, disperarea de a fi în situația de a suporta greutățile puse pe ei și hotărârea lor definitivă de a se refugia mai cu seamă în unele sate din județele Moldovei de Jos, nu numai ne-au pus pe gânduri, dar ne-u adus la o scârbă sufletească”.

Jefuirea Țărilor Române era însă organizată metodic prin grija specială a autorităților militare rusești. Astfel, comandantul suprem al armatei rusești a cerut de la Principele Alexandru Ipsilanti 80 de pungi de aur. Îngrozit, acesta a fugit de pe tron și administrarea țării a revenit direct comandamentului general al trupelor țariste. Generalul Miloradovi „cerea lunar câte 4.000 de galbeni din vistieria statului pentru întreținerea armatei ruse”. Alte sume considerabile erau cerute pentru organizarea spitalelor militare rusești. Pe deasupra, toți negustorii români erau obligați să plătească un impozit special, sub amenințarea deportării imediate în Siberia. Diverse sume plăteau și boierii, aflați la bunul plac al comandanților militari ruși. În special boierii erau tratați de ruși într-un mod foarte josnic și jignitor (erau pălmuiți, trași de barbă etc.). Prin toate aceste măsuri, Moldova era silită să plătească rușilor de trei ori mai mult decât plătise turcilor, iar Muntenia chiar de cinci ori, estimează Ștefan Ciobanu.

Alte suferințe groaznice erau provocate poporului prin obligația de a presta diverse activități pentru armata rusă. În iarna 1810-1811, generalul rus Zass a cerut prefecților ținutului Craiova salahori pentru săparea unui șanț în jurul orașului. Acești muncitori lucrau, la propriu, sub amenințarea biciului rușilor, iar noaptea erau închiși în biserici sau în ocoale de vite pentru a nu fugi. Ca urmare, nu este de mirare că s-au înregistrat astfel mii de morți. De asemenea, din cei 2.000 de lucrători întrebuințați la fortificarea cetății Hotin, au pierit în câteva zile patru sute de oameni, scria Alexandru D. Xenopol.

Toată povestea în volumul Războaiele! România și Rusia – aliați și inamici. Au mai apărut, la Editura Neverland, volumele Ucraina și Rusia – iubire și ură și Actorii războiului din Ucraina. De la Zelenski la Zolotov, via Putin.

Un calvar îngrozitor îl reprezenta și efectuarea transporturilor pentru nevoile armatei rusești. În 1811, mareșalul Kutuzov cerea Divanului Moldovei 15.000 de care, iar în aprilie 1812 cerea Munteniei alte 20.000 de căruțe, fiecare având câte patru boi și doi țărani. Totodată, Moldovei i se mai ceruseră încă 15.000 de atelaje, măsură care, spunea consulul francez la Iași, Fornetty, „pune vârf deznădăjduirii locuitorilor, care se văd amenințați pentru iarnă cu foamete, prin neputința în care se vor afla țăranii luați la transporturi de a ara și semăna ogoarele lor”. Aceasta pe lângă că se cereau, bineînțeles, și imense cantități de hrană și diferite furnituri. În acest timp, căruțele țăranilor români, spunea Kasso, ajungeau la Marea Marmara: „Nu e greu ca țăranul român să-și amintească că încă nu demult, el cu harabalele lui /căruțe trase de boi/, încărcate cu alimente și furaje, parcurgea în urma convoaielor rusești distanța până la Marea de Marmara și în apele acestei mări își scălda boii lui albi”. Nu este greu de ghicit că toate aceste înfiorătoare abuzuri erau patronate chiar de vârfurile ierarhiei militare rusești. De exemplu, iată ce spunea consulul francez Ledoulx despre o unitate rusească: „Divizia Suvorov a făcut grozăvii pe unde a trecut; ea a răpit, prădat, dărăpănat toate satele Munteniei care se găseau pe drumul ei”.   Și iată, în replică, ce părere avea despre această situație șeful acelei unități, Principele Suvorov: „Trupele mele fac bine ceea ce fac; eu le-am învoit”. Însuși generalissimul Kutuzov, comandantul armatei ruse din Principate, îi asigura cinic de plastic pe țăranii exasperați de noua situație ce le fusese impusă: „Vă vor rămâne ochii, ca să vărsațilacrimi”. Iar când alt lider militar, generalul Jeltuhin, a aflat că boierii moldoveni și munteni nu mai aveau boi de înjugat pentru nevoile veșnic nesatisfăcute ale trupelor rusești, acesta a replicat: „Atunci să se înjuge boierii!”. De altfel, nu sunt peste măsură de uluitoare aceste consemnări, dacă ne gândim că în vremea aceea stăpânul informal dar executiv al Principatelor Danubiene nu era altul decât Kutuzov, „care, la cei 70 de ani ai săi, era înconjurat de un harem de tinere dezmățate și de tot felul de aventurieri și de escroci”. În urma răspunsului lui Kutuzov, boierii români au hotărât să adreseze o plângere Țarului, arătând fărădelegile și samavolniciile de neimaginat care se comiseseră. Țarul Alexandru I exclama, sincer sau nu, indignat că „asemenea neomenii nu sunt de suferit”. Totodată, a ordonat succesorului lui Kutuzov la comanda armatei din Principate, amiralul Ciceagov, să ia măsurile necesare pentru a combate astfel de abuzuri. Ca urmare, starea Principatelor s-a ameliorat în sfârșit întrucâtva. Cronicarul ManolacheDrăghici evidenția îmbunătățirile survenite, făcând comparație cu trecuta stare de lucruri: „Lipsea mulțimea cererilor de care, care topea dobitoacele, slujindu-se mai mult oștile cu carele și caii lor, lipsiră oarecum și jafurile ce se făceau în țară de către dregători, se îndreptară judecătorii și căutau dreptatea fiecăruia; cu un cuvânt, străluci o părintească îngrijire asupra ticăloșitei țări”.

Dar în istorie – cât, mai cu seamă, în subconștientul colectiv! – „momentul a rămas întipărit definitiv. Nimic nu-l mai poate șterge”. Iar nenumăratele mărturii nu fac decât să sporească indignarea. Într-o corespondență de atunci se arăta: „Nu se poate spune prin cuvinte cum se poartă trupele rusești cu locuitorii țării; pradă așa de cumplit, încât nimeni nu mai e sigur de averea lui. Țara este datoare să dea proviziile trebuitoare, dar comandanții le vând și locuitorii trebuie să dea hrană și bani în locul lor”. Mai departe se spunea că cel care era bănuit a nu fi de partea rușilor era considerat „trădător de țară” și executat pe loc. Până la urmă, rușii au ajuns să ceară Divanului Moldovei „să caute în acest principat un călău, care este trebuitor pentru aducerea la îndeplinire a pedepsei cu moartea”, nota și Mihai Adauge.

Nici observatorii străini nu puteau rămâne insensibili la aceste barbarii și la secătuirea Principatelor. În 1808, consulul Franței la București, Lamare, arăta: „Această țară /Muntenia/ este distrusă cu desăvârșire, ruinată și depopulată. Nu mai sunt în țară nici fân, nici orz, de opt zile nu se mai găsesc pe piața Bucureștilor nici carne, nici pâine, nici lemne, nici verdețuri. Țăranii munteni vor pleca cu toții fie în Turcia, fie în Transilvania, și nu se vor mai întoarce niciodată”. Iar delegatul francez De Mériage scria într-un raport astfel: „Aceste țări sunt de o rodire minunată. Ele erau acoperite de turme, dar armata rusească le-a mâncat așa de rău, că, la începutul, anului 1809, ele nu mai înfățișau decât închipuirea unui deșert, iar armata rusească era nevoită a-și trage proviziile sale din țările de la nordul Nistrului și din Odesa”.

Este lesne de înțeles în aceste condiții care erau sentimentele populației față de sângeroșii ocupanți. Ele nu puteau scăpa unui observator străin imparțial, precum consulul francez: „Cred că nu mă înșel spunând că Rusia are foarte puțini partizani în cele două provincii. Vexațiunile și abuzurile revoltătoare, pe care autoritățile rusești le-au săvârșit în ultimele clipe, lasă amintiri prea amare pentru ca moldovenii și muntenii să poată dori încă întoarcerea lor”. Iar la 1 octombrie 1811, consulul francez la București arăta: „Rușii au devastat cu o rară barbarie țările pe care le-au ocupat militar în cealaltă parte a fluviului. Ei nu au lăsat nicio singură casă în picioare, totul a fost incendiat”.

Lucrurile acestea erau confirmate în 1821, deci la nouă ani de la încheierea păcii, de cître călătorul englez Walsh, care, ieșind din suburbiile Bucureștiului, arăta că a întâlnit „numeroase mari edificii în ruine, părând a fi fost devastate recent. Eu credeam că aceste ravagii au fost cauzate de turci, dar am aflat că, din contră, ele erau opera rușilor în 1806 și după aceea”.

În sfârșit, ultima categorie de astfel de mărturii aparține înșiși comandanților ruși. În 1810, ambasadorul țarist la Constantinopole, Italinski, nota: „Punând piciorul pe pământul Moldovei, am fost lovit de starea de plâns a acestei țări. Totul este părăsit aici și lăsat în grijă la singură Pronia Cerească; drumurile sunt stricate, iar satele aproape pustii. Călătorul este lipsit de orice soi de mijloace; abia dacă poate găsi să-și mulțumească cele mai elementare nevoi. Cerul este nesănătos. Totul este cu un cuvânt rău în acestă țară și nu cred că-i în stare de a fi îndreptată. Trebuie părăsită în voia nenorocitei ei soarte”. De asemenea, în primăvara anului 1812, amiralul Ciceagov se declara „surprins de marele număr de sate pustii” pe care le-a întâlnit atât în Muntenia, cât și în Moldova. Tot el constata: „În această epocă, administrarea țării a ajuns într-o mare dezordine că foametea a izbucnit în Valahia, provincie care ar putea să fie cea mai fertilă din Europa. Drept consecință, s-au ivit bolile molipsitoare și mortalitatea a devenit extremă”.

Feldmareșalul prinț Prozorovski se întreba: „În caz că hotarul Imperiului Rusesc ar fi Dunărea, oare ar fi folositoare pentru Țar pustiirea așezărilor din aceste țări? Dacă aceste provincii iarăși se vor întoarce la Turcia, atunci Poarta va avea mari pretențiuni către Rusia pentru daunele pricinuite, iar popoarele care locuiesc aici niciodată nu vor fi binevoitoare intereselor Rusiei”.

Cea mai bună concluzie a acestui șir nesfârșit de descrieri ale tabloului ocupației rusești o oferă însă juristul și demnitarul rus Kasso, care releva: „Constrângerea băștinașilor a continuat și în timpul lui Kutuzov; creșterea vitelor, cândva foarte dezvoltată în Principate, a dispărut; mulți mari proprietari de pământuri, speriați, își părăseau conacele și plecau în Austria. Cei rămași în patrie sufereau de pe urma fărădelegilor militarilor și deseori de pe urma zeflemelelor ofițerilor noștri; iar pelerinii ce ajungeau pe malul Dunării contemplau localități pustiite, atât pe câmpurile de bătălie din Bulgaria, cât și în locurile de cantonament al armatelor noastre din Valahia”. De altfel, adăuga mareșalul Prozorovski, și „Basarabia a fost transformată de trupele rusești într-un pustiu total”…

Toată povestea în volumul Războaiele! România și Rusia – aliați și inamici. Au mai apărut, la Editura Neverland, volumele Ucraina și Rusia – iubire și ură și Actorii războiului din Ucraina. De la Zelenski la Zolotov, via Putin.

Citeste si:

Tags: , , , ,

Leave a Reply