FRUMOASELE actrițe românce din era filmelor mute / Povești și galerie FOTO
Cea care a făcut o carieră interesantă, jucând în vreo 15 producții cinematografice franțuzești ca „Pola Illéry” s-a născut, pe 19 decembrie 1909, sub neaoșul nume românesc Paula Iliescu la Corabia și a fost, de asemenea, cunoscută, peste aproape o jumătate de secol, sub numele de Paula I. Gibson. (Mai apoi, după cel de-Al Doilea Război Mondial, și mult mai cunoscuta româncă Nadia Kujnir-Herescu și-a luat numele de scenă „Nadia Gray”, fără a avea însă vreo legătură de rudenie – așa cum, destul de aberrant, s-a tot speculat! – cu faimoasa Linda Gray, interpreta popularului personaj „Sue Ellen”, soția lui „JR” în serialul american „Dallas Ewing Oil Company”.)
Datorită ochilor săi profunzi şi a aspectului său general întunecat, a reuşit să atragă rapid atenţia managerilor de teatru.. Primele legături ale Paulei Iliescu cu lumea cinematografiei s-au datorat unui concurs de fotogenie organizat în anul 1927 de revista Cinema și de Societatea vieneză Sascha Film (din păcate Citadela de la Varşovia – filmul pentru care se organizase acest casting – nu a mai fost realizat). La scurt timp Paula Iliescu a emigrat în Franţa. Aici și-a atribuit pseudonimul Pola Illéry, ales în cinstea celebrei actriţei poloneze Pola Negri, o divă a filmului mut şi prima actriţă europeană invitată să joace la Hollywood. Pola Illéry a apărut în câteva filme franceze realizate în anii 1920 și 1930, mai ales în filmul lui René Clair Sub acoperișurile din Paris (1930) și în Parada Paramount, versiunea în limba română a Paramount on Parade (1930) realizat la Paris, inspirată de filmul de la Hollywood cu Clara Bow şi Gary Cooper, care a avut premiera în acelaşi an. În Franța, a debutat în Le Desir (1928), regizat de Albert Durec. În deceniul patru al secolului trecut, ea a făcut, practic, naveta între București și Paris, apărând alternativ și în spectacole de cabaret. Totuși, cinematograful a consacrat-o. În anul 1930, apare în drama Scufița Roșie, pentru ca în 1931 să revină în studiourile de pe meleagurile natale pentru comedia-utopie Televiziune (Ce va fi mâine), în regia lui Jean Mihail, după un scenariu scris de Ion Marin Sadoveanu. Asistent de regie era poetul-cineast Benjamin Fondane, iar în distribuție mai apăreau George Vraca, Gheorghe Storin, Jean Georgescu, Sofica Ionescu și Mircea Balaban. În 1933, mai primește două roluri semnificative la Paris în filmele Îngerul păzitor și Căderea Bastiliei. Actrița a mai jucat și în câteva alte pelicule interesante din epocă: ea a fost eroina Chiquita în filmul lui Albert Cavalcanti -Căpitanul Fracasse (1929, Iluzii (1930), Omul în haine de seară (1931), În țara soarelui (1933), Taxiul de la miezul nopții (1934) și Strada fără nume (1934). Se crede că a apărut pentru ultima dată în filme în 1938, când a jucat rolul Myrrha în filmele de aventuri Tigrul din Bengal și Mormântul Hindus. Între cei mai celebri parteneri ai ei de platou se numără mari vedete precum actorii Charles Boyer și Maurice Chevalier (alături de care a jucat rolul principal în pelicula 14 Iulie – Căderea Bastiliei).
Rolul ei cel mai cunoscut rămâne Pola(!) din capodopera – cu sonor! – semnată de marele regizor Rene Clair Sub acoperișurile din Paris, o comedie muzicală, succesul înregistrat cu această ocazie determinând-o, de altfel, împreună cu admirația pentru Pola Negri, să-și aleagă și deloc ineditul pseudonim de scenă.
În 1939, Pola Illéry a plecat în Statele Unite, unde s-a căsătorit cu maiorul american Charles Grenier în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (perioadă în care a activat ca voluntară a Crucii Roșii), luându-și cetățenia americană în 1946. Pola îl cunoscuse pe atrăgătorul american la o serată neconvențională – cu mămăligă în loc de icre negre! – ținută în atelierul unui conațional genial, sculptorul Constantin Brâncuși. De altfel, asemenea cântăreței Maria Tănase, și Pola avusese o scurtă aventură erotică cu mult mai vârstnicul dar priapicul „Neica Costache”, despre care se spune că nu rata niciuna dintre frumusețile care-i treceau pragul. Când îi va fi arătat falica Pasăre X oltencei sale, Brâncuși avea cu 33 de ani mai mult decât Paula, dar era încă destul de verde, așa cum reiese din relatările contemporanilor și, mai ales, ale contemporanelor sale căzute în extaz. Brâncuși nu a fost singura sa aventură la Paris: la un moment cochetase destul de serios cu ideea de a se mărita cu un maharaj putred de bogat.
În 1930, ea a jucat în filmul Iluzii, alături de Pierre Batcheff, și s-a spus că a format un efemer cuplu romantic cu partenerul ei de ecran, care a murit din cauza unei supradoze a lui Veronal la scurt timp după lansarea filmului..Pola era renumită pentru promovarea libertăţii sexuale a femeilor şi a fost considerată cel mai strălucitor star de cinema din epoca filmelor mute. Pe de altă parte, The Telegraph spune că Pola Illéry a fost o actriţă care „emana sexualitate şi farmec, în ciuda faptului că era scundă”. Frumoasa Paula Iliescu reconvertită în „Pola Illéry” nu este singura actriță româncă (sau cu origini certe în România) care a strălucit, în epoca de pionierat a cinematografiei, în filmele mute produse în Occident.
Astfel, Genica (Ioana) Athanasiou (1897, București – 1966, Lagny-sur-Marne) a fost o actriță de film româno-franceză, care a apărut pe afișele mai multor pelicule – mute dar și cu sonor – începând cu Le Comte Kostia (1925), Eroare (1928), Colomba (1933), Don Quijote (1933) și încheind, în 1954, cu o versiune la Contele de Monte Cristo, în regia lui Robert Vernay, cu marii actori Paolo Stoppa și Jean Marais (în rolul lui Edmond Dantes). Genica Athanasiou a trăit o poveste de dragoste cu marele om de teatru Antonin Artaud.
Genica Athanasiou (Genica Atanasiu, nume civil Eugenia Tănase), actriță de origine română, emigrată la Paris în 1919, se va forma și-și va derula cariera în cercurile experimentale de teatru și film din Parisul anilor ’20-’30 ai secolului trecut. Născută la București în 1897 dintr-un tată albanez venit în România și o mamă din Banat, Eugenia Tănase își petrece copilăria alături de sora geamănă în cartierul Uranus, cartier din care astăzi nu au mai rămas decât foarte puține zone nedemolate.
Încă de foarte tânără își dorește o carieră în teatru și se va împotrivi planurilor făcute de părinți, înscriindu-se la Conservatorul din București, la clasa de artă dramatică a profesorului și actorului Nicolae Soreanu.
În iulie 1919, ajutată de sora ei, pleacă la Paris pentru a-și continua și completa studiile. Intră la clasa lui Paul Mounet la Conservatorul din Paris și urmează în paralel cursurile novatoare susținute de Charles Dullin la Ecole Moderne du Comédien, fondată de Firmin Gémier.
Alături de Charles și Marcelle Dullin și alți cinci elevi ai lor, Genica particicpă la fondarea „Théâtre de L’Atelier”, unde va rămâne ca actriță până în 1938. Aici îl va întâlni de altfel și pe Antonin Artaud, poet și actor și cel ce avea să devină unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai teatrului din secolul XX, cu care va avea o relație pasională și tumultuoasă de șase ani. Primul său mare rol a fost în Antigona, în adaptarea lui Jean Cocteau (1922), rol care îi va lansa cariera de actriță de teatru experimental. Genica debutează și în filme mute alături de marele Conrad Veidt în Le Comte Kostia (1924), apoi de câteva ori în regia lui Jean Grémillon (Maldone și Gardiens de Phare), devenind partenera tânărului regizor. Joacă și cu Chaliapine în Don Quichotte de Pabst și-și încheie cariera cu rolul principal din Colomba, înainte de trecerea la filmele vorbite.
După Război, lucrează cu Sacha Pitoëff și intră în trupa lui Guy Suarès. Pentru a supraviețui, e nevoită să facă roluri de figurație în cinema, deseori sub pseudonim. Se retrage în 1963 la Căminul pentru bătrâni actori de la Pont-aux-Dames, în apropiere de Meaux. În 1964, revine pentru o ultimă dată în România, pentru a-și revedea familia. Se stinge doi ani mai târziu la Lagny și este înhumată în cimitirul din Couilly-Pont-aux-Dames.
Obsedat de Genica a fost și suprarealistul Man Ray, care i-a făcut câteva sute de fotografii, unele expuse în marile muzee ale lumii, precum Beaubourg – Centre Pompidou de la Paris.
Un destin tragic a avut, însă, o actriță din Cernăuți, fosta capitală a Bucovinei. Maria Forescu, născută Maria Füllenbaum (1875-1943) a fost o solistă de operă și actriță de film austriacă originară din Bucovina. A fost educată într-un internat din Paris. A studiat muzica și teatrul la Conservatorul din Praga. Între 1911 și 1933 a jucat în peste 160 de filme mute, majoritatea produse în Germania.Din cauza originii, noua ordine nazistă i-a întrerupt cariera deportând-o în Lagărul de la Buchenwald, unde a fost ucisă zece ani mai târziu.
După alte surse, în 1933, după terminarea filmărilor pentru Das erste Recht des Kindes de Fritz Wendhausen, a fost trecută la index de autoritățile culturale naziste, care i-au interzis exercitarea oricărei activități profesionale. Ca urmare, Maria s-a retras la locuința sa din Berlin unde a locuit în recluziune până la 23 noiembrie 1943, când a fost ridicată și trimisă în lagărul de concentrare, pierzându-i-se, apoi, urma.
De la sfârșitul secolului al XIX-lea, Maria Forescu și-a început cariera de cântăreață. Imediat după debut, ea va interpreta roluri în opere de succes la faimosul Teatru „Carl” din Viena. După ce a devenit o stea a scenelor vieneze, diva se desfășoară în toate orașele europene importante, de la Sank Petersburg până la Amsterdam, prin Hamburg și München. La începutul secolului al XX-lea, s-a mutat la Berlin și a cântat la Théâtre de l’Ouest, Operettentheater și Metropoltheater. În 1911, Maria Forescu a făcut primii pași în fața camerelor de luat vederi în filmul mut Die Pflicht de Charles Paulus. În prima parte a deceniului al doilea din secolul trecut, ea apare în peste o jumătate de duzină de filme mute. La patruzeci de ani, după două decenii dedicată operetelor și recitalurilor de lieduri, își abandonează definitiv cariera de cântăreață pentru a se dedica cinematografiei. De-a lungul perioadei mute, ea alternează rolurile principale și minore în alte peste optzeci de producții, colaborând cu nume mari ale filmului expresionist german, precum Fritz Lang, Conrad Veidt, Emil Jannings, Friedrich Wilhelm Murnau sau Georg Wilhelm Pabst. Printre cele mai cunoscute filme ale ei se numără: Veritas vincit (1918) de Joe May; Peer Gynt (1919) regizat de Victor Barnowsky și sub conducerea artistică a lui Richard Oswald; Mormântul hindus și Tigrul din Bengal (1921) de Joe May, pe scenariul lui Thea von Harbou și Fritz Lang (Pola Illery va juca și ea în alte versiuni ale acestor filme în 1938, dar în Franța); Marizza (1921) de Friedrich Wilhelm Murnau; Adormirea Maicii Domnului Hannele (1922) a lui Urban Gad; A cui e vina? (1924) de Paul Czinner; Strada fără bucurie (1925) de Georg Wilhelm Pabst și Sandor, prințul vagabond (1927). (www.cineartistes.co)
Elizza La Porta (nume la naștere Eliza Streinu, 1902, Craiova – 1997, Los Angeles) a fost o actriță de film originară din România. Ea a apărut într-o serie de filme germane în epocafilmului mut: Studentul din Praga (1926), Cavalerie ușoară (1927), Bordelurile din Alger (1927), Procesul lui Donald Westhof (1927), Viciile omenirii (1927), Anastasia, falsa fiică a Țarului (1928), Robert și Bertram (1928) sau Dreptul nenăscutului (1929). La apariția filmului sonor, Elizza s-a retras, însă, din activitatea actoricească.
Eliza Streinu, o româncă născută în Craiova, a ajuns în perioada interbelică efectiv o vedetă a filmului mut în Germania. A fost descoperită, din întâmplare, de un cunoscut artist de cinema, în timp ce aştepta într-o staţie de autobuz. Este considerată una dintre cele mai frumoase actriţe din perioada filmului mut. Numele „Eliza Streinu„ este necunoscut, astăzi, românilor. În Germania, însă, Elizza la Porta, numele de scenă al Elizei Streinu, a fost în perioada interbelică o mare vedetă a filmului mut, una care a jucat în producţii celebre.
Eliza Streinu s-a născut la Craiova în 1902. De mică a fost atrasă de lumea teatrului, tatăl săui fiind chiar intendent al teatrului din Craiova. A visat să devină actriţă şi la 14 ani s-a înscris la secţia Dramatică de la Conservator. A debutat la 16 ani pe scena din Craiova într-un rol secundar. Cariera sa a luat o altă întorsătură după ce s-a căsătorit. A devenit Eliza la Porta şi şi-a urmat soţul în Germania. A avut parte doar de un an de căsnicie fericită. Soţul ei a murit şi a rămas văduvă, cu un copil. Chiar şi aşa a continuat să-şi urmeze visul. Fiind singură într-o ţară străină, lipsită de relaţii şi ajutor, viaţa româncei nu a fost deloc uşoară în primii ani, după moartea soţului. A reuşit să obţină câteva roluri mici, de figuraţie, debutând în cinematografie la Berlin.
Norocul i-a surâs când a fost descoperită, întâmplător, de un cunoscut artist de cinema german. Povestea descopririi ei a fost spusă chiar de actriţă într-un interviu acordat revistei Realitatea Ilustrată” şi apărut în 1929. „Soarta mea a fost decisă de un autobuz, care întârziase cu două minute. Aşteptam în staţie şi în acest timp eram observată, fără ştirea mea, de un cunoscut artist de cinematograf. Autobuzul sosi şi plecă mai departe fără mine. Între timp domnul acela intrase în vorbă cu mine şi mă rugase să-l însoţesc până la o casă de filme, care căuta de mai multe săptămâni tocmai tipul pe care-l încarnam eu.” Aşa a început drumul spre succes al româncei din Craiova. Elizza la Porta a apărut pentru prima dată în cinematografe în anul 1926, în tragedia Studentul de la Praga. A jucat în rolul vânzătoarei de flori Lydischka, alături de doi actori celebri ai vremii: Conrad Veidt şi Werner Kraus. A fost rolul cu care Eliza la Porta şi-a câştigat renumele de stea a filmului mut.
Realitatea Ilustrată, numărul din 16 martie 1929, sub semnătura jurnalistului Titus Nestor comenta elogios evenimentul: „(…)Era vorba de filmul Studentul din Praga. Într’adevăr, Eliza la Porta joacă primul ei mare rol în această puternică tragedie alături de marii Conrad Veidt şi Werner Kraus. La reprezentarea acestui film la Berlin, întreaga presă a adus elogii tinerei interprete a tigăncii din film. Cu acest film, Eliza la Porta cucereşte pe deplin locul de stea a ecranului. Rolurile se succed unul după altul şi succesele se perindă. Acum un an, frumoasa olteancă s’a recăsătorit cu Gustav Froelich (Siegfried Pinkus), o vedetă a ecranului şi el. Alături de Maria Florescu, Yonell Mihalescu, Genica Missirio, Genica Atanasiu, Pola Illery, Eliza la Porta face cinste țării sale şi ne arată că în străinătate, avem artişti buni, nu numai de teatru, ci şi de cinematograf”.
În perioada 1926-1930, considerată perioada ei de glorie, Eliza a jucat în peste 18 producţii germane. Majoritatea filmelor în care a jucat au fost melodrame: A urmat – în perioada 1926-1930 – o serie importantă de roluri de filme germane, în marea majoritate melodrame: Der Herr der Nacht (1926), Die Sporckschen Jäger (1926), Schenk mir das Leben (1926), Die Frauengasse von Algier (1926), Laster der Menschheit (1927), Das Recht zu leben (1927), Der Kampf des Donald Westhof (1927), Das Spielzeug schöner Frauen (1927), Die Hölle der Jungfrauen (1927), Leichte Kavallerie (1927), Casanovas Erbe (1928), Robert und Bertram (1928), Anastasia, die falsche Zarentochter (1928), Das Recht der Ungeborenen (1929), Engel im Séparée – Mädchen in Gefahr (1929), Fundvogel (1930), Großstadtpiraten (1930).
După apariţia filmului sonor şi dispariţia filmelor mute, cariera actriţei cu origini româneşti a intrat în declin. S-a recăsătorit cu Siegfried Pinkus, artist şi el. În perioada antisemitismului din Germania, românca şi soţul ei au avut de suferit. Soţul a fost interzis în cinematografe şi amândoi au fost nevoiţi să emigreze în 1940 în America. Au locuit iniţial la New York şi apoi s-au stabilit la Los Angeles. Cariera româncei s-a încheiat odată cu plecarea din Germania. În America, Eliza la Porta nu a mai apărut niciodată în faţa camerelor de filmat. S-a stins din viaţă pe 15 noiembrie 1997, la vârsta de 95 de ani, şi a fost înmormântata în „Hollywood Forever Cemetery”. (www.adevarul.ro, https://deieri-deazi.blogspot.ro)
„Şcolile de cinema” au proliferat şi la noi, mai ales în perioada de strălucire a filmului mut, între anii 1920 şi 1930, cu o frecvenţă invers proporţională cu numărul şi cu valoarea producţiilor româneşti realizate în acea vreme. Cercetând izvoarele documentare, poţi să constaţi astfel cu uimire că prin 1921-1922 — când nu exista la noi niciun studio, când nici măcar nu se pomenea vreo încercare de a realiza un film autohton, iar despre o industrie de filme româneşti se vorbea doar la optativ — un italian numit La Porta a înfiinţat la Bucureşti una dintre primele şcoli de acest gen, care se pare că a funcţionat în două încăperi din actualul pasaj Victoria (pe atunci Imobiliara) de pe Calea Victoriei.
Câţiva visători pasionaţi de film i-au fost elevi şi au făcut ca şcoala să dureze vreo doi ani, până ce italianul a răposat pe neaşteptate. Printre aceşti elevi se afla şi o fată brună, de vreo 18 ani, venită din Craiova sa natală, cu gândul să facă o carieră artistică la Bucureşti. Italianul s-a amorezat de eleva sa şi a luat-o de soţie, aşa că Eliza Străinu a devenit Elizza La Porta.
Cu numele acesta avea să devină, după moartea soţului ei, o autentică vedetă de film, iar nu a filmului românesc, ci a celui german şi austriac. E o poveste cu zâne şi noroc, din cele făcute să dea apă la moara visurilor juvenile.
În 1923, unul dintre cineaştii olandezi veniţi la Bucureşti pentru realizarea co-producţiei Țigăncușa de la iatac a remarcat-o pe tânăra iubitoare de film şi a luat-o cu el la Berlin, unde a introdus-o în studiourile UFA. A debutat într-un rolişor din filmul Schmiede de Martin Berger. Au urmat apoi numeroase filme interpretate în studiourile de la Berlin şi de la Viena, în regia unor realizatori cunoscuţi şi ca parteneră a unor actori reputaţi: Asta Nielsen, Albert Steinrick, Werner Krauss, Rudolf Klein Rogge, Camila Horn, Conrad Veidt, Maria Jacobini, Dagny Servaes, Alfons Fryland, Paul Wegener, Franz Lederer, Harry Liedtke etc.
Dar cea mai importantă producţie la care a luat parte şi care figurează desigur în câteva din marile cinemateci ale lumii, este Studentul din Praga (versiunea din 1926, a lui Henrik Galeen), în care Elizza La Porta a fost partenera lui Conrad Veidt, Werner Krauss, Agnes Esterhazy şi Ferdinand von Alten. E filmul cu care şi-a înscris numele în istoria cinematografului. Vreo alte douăzeci de pelicule realizate până în 1930 au făcut apoi din cea pe care presa germană o numea „die rassige Rumänin”, o figură cunoscută în cinematografia epocii.
Ca toate vedetele, avea şi ea o fotografie preferată, care se vindea în chip de cărţi poştale pentru ca cinefilii să-i solicite autografe. Dacă aveți șansa să o admirați cumva pe internet, veţi vedea că Elizza La Porta, vedeta germană cu nume italian în această fotografie destinată unei circulaţii internaţionale avusese grijă să ţină în mână o poşetă brodată în cele mai evidente motive româneşti. Era un fel de a mărturisi că se simţea totuşi Eliza Străinu, olteancă din Craiova…
Povestea și rețeta cârnaților de Pleșcoi, cei mai populari din România: https://www.comentator.ro/fusion/808-povestea-si-reteta-carnatilor-de-plescoi
Când hrana ajunge Rugăciune, la mânăstiri se fac cozonaci cu Har, după rețeta Maicii Sofronia: https://www.comentator.ro/fusion/801-reteta-de-cozonac-a-maicii-sofronia-de-la-agapia-galerie-foto
Adevăratul cozonac de altădată: https://www.comentator.ro/fusion/788-reteta-unica-de-la-pastorel-cozonacul-cu-50-de-oua
De la „Taci și-nghite” și bulz răsturnat la mămăligă cu ciocolată! https://comentator.ro/fusion/776-mamaliga-exploziva-sentimentul-romanesc-al-fiintei-culinare-ep-2-retete-si-galerie-foto
…să ne bucurăm de viață ca pe vremuri: https://www.comentator.ro/fusion/624-sambata-dulce-cu-clatite-ana-lugojana
Draga Olteanu mi-a explicat cândva ce fel de brânză trebuie folosită pentru cea mai bună rețetă de plăcintă: https://www.comentator.ro/fusion/654-balada-culinara-pentru-draga-olteanu
Șoriciul definește, cred, cel mai bine sentimentul românesc al ființei… culinare (chiar și în cele mai neobișnuite combinații!): https://www.comentator.ro/fusion/733-soriciul-sentimentul-romanesc-al-fiintei-culinare-ep-1
