VINURI de colecție la CASA ALBĂ, de la primul Connoisseur-in-Chief la președinții de azi
Vinul și cea mai înaltă funcție în administrația Statelor Unite ale Americii au format întotdeauna o pereche desăvârșită, începând chiar cu primul președinte, George Washington (1789-1797), care i-a trimis un răcitor de vin de argint cu patru sticle lui Alexander Hamilton – „ca semn al respectului meu sincer și al prieteniei față de tine”. Washington bea el însuși trei-patru pahare de Madeira (vin portughez dulce fortificat) la o masă, conform mărturiilor contemporanilor săi. În arhiva de la Mount Vernon, reședința sa din Virginia, s-a descoperit originalul unei comenzi trimise unui negustor londonez, căruia îi cerea „a pipe”, adică nu mai puțin de 654 de sticle de Madeira. (La un moment dat, însă, a comandat șase astfel de „pipes”!)
„Nu doar Washington era un mare consumator de Madeira, ci toți Părinții Fondatori. Constituția și Declarația de Independență au fost ambele stropite cu Madeira (50 de sticle după unele relatări), iar Betsy Ross avea pe o măsuță alte sticle de Madeira atunci când a cusut primul drapel al SUA”, a afirmat Bartholomew Broadbent, care este unul dintre cei mai importanți experți în materie de Madeira din lume.
Washington a fost, de asemenea, un fan al vinului de Bordeaux, cunoscut și sub numele de claret (vin roșu), iar, după ce a primit în dar zece butoaie de la Marchizul de Chastellux, un aristocrat francez care a slujit într-o divizie alături de Armata Continentală, i-a mulțumit aristocratului și l-a îndemnat „să aibă parte cât mai des de acea euforie pe care un pahar sau mai multe de vin bun reușesc cu succes să o producă”.
Marele erou al aventurii oenologice prezidențiale a fost însă, de departe, un alt Părinte Fondator al națiunii. Și deloc întâmplător, pentru că al treilea președinte american (1801-1809) și, totodată, principalul autor al Declarației de Independență (1776), Thomas Jefferson, a fost, la un moment dat (1784-1789), ambasador al tânărului stat de peste Atlantic în Franța, unde s-a putut familiariza cu vinul de clasă.
Toate poveștile despre pasiunile locatarilor de la Casa Albă le găsiți în volumul Pasiunile și hobby-urile președinților americani, apărut la Editura Neverland, în colecția Președinții Americii, care mai cuprinde Marile secrete ale președinților americani, Iubirile președinților americani, Aventurile președinților americani, Averile președinților americani, Ciudățeniile președinților americani, Războaiele reședinților americani și Miau-miau la Casa Albă. Animalele de companie ale președinților americani.
Înainte de călătoria sa în Franța, Jefferson, la fel ca majoritatea conaționalilor săi, fusese un consumator de Madeira și vin de Porto, recunoscând că „gustul țării noastre a fost creat artificial prin îndelungata noastră subjugare de către guvernul englez, care ne-a impus vinurile puternice /fortificate cu alcool/ din Portugalia și Spania”. (Anglia era cea mai mare putere maritimă a lumii, iar rațiile marinarilor săi presupuneau și vin în fiecare zi. Dar, după ce războaiele cu Franța au întrerupt aprovizionarea cu vin de Bordeaux, negustorii britanici s-au reorientat către vinurile din Peninsula Iberică. Acestea, însă, se stricau când erau depozitate în calele navelor, fiind supuse stressului termic și mecanic, afectate de ruliu și tangaj. De aceea, pentru a rezista călătoriilor îndelungate pe oceanele lumii, vinurile de Jerez, Porto sau Madeira au trebuit să fie „fortificate” cu tărie, până la o concentrație de 18-20 de grade alcoolice.)
Revoluția Americană în materie de vinuri a urmat rapid ruperii obligațiilor față de guvernul colonial britanic. Ulterior, Jefferson – bine educat în cramele și podgoriile din marile zone viticole europene – a respins vehement vinurile puternic alcoolizate preferate de englezi, precum și toasturile zgomotoase care le însoțeau de obicei. A ales să bea și să servească oaspeților săi vinurile mai ușoare din Franța și Italia și a sperat că toți compatrioții îi vor urma exemplul.
În 1784, Jefferson a fost trimis de Congresul Confederației să se alăture lui Benjamin Franklin și John Adams la Paris ca ministru plenipotențiar pentru negocierea tratatelor de prietenie și comerț cu Marea Britanie, Rusia, Austria, Prusia, Danemarca, Saxonia, Hamburg, Spania, Portugalia, Napoli, Sardinia, Statele Papale, Veneția, Genova, Toscana, Sublima Poartă, Maroc, Alger, Tunis și Tripoli.
În timp ce se afla în Franța, Jefferson a devenit un tovarăș obișnuit al Marchizului de Lafayette, un viitor erou al Războiului Revoluționar American, iar diplomatul și-a folosit influența astfel căpătată pentru a încheia acorduri comerciale cu Franța. După ce a început Revoluția Franceză, Jefferson și-a pus la dispoziție reședința sa de la Paris, Hôtel de Langeac, pentru a fi folosită la întâlnirile conspirative organizate de Lafayette și de alți adepți ai cauzei republicane. El a locuit la Paris în timpul asaltului Bastiliei și s-a consultat cu Lafayette, în timp ce acesta din urmă redacta „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului”. Jefferson a părăsit Parisul spre America în septembrie 1789, intenționând să se întoarcă în curând; cu toate acestea, președintele George Washington l-a numit primul Secretar de Stat al țării, obligându-l să rămână în capitala națiunii. Jefferson a rămas un ferm susținător al Revoluției Franceze, dar, în același timp, și un mare admirator al culturii din Hexagon sub toate aspectele sale, inclusiv al vinurilor fine din Bordeaux și al gastronomiei pariziene, el însuși fiind un veritabil connoisseur și gourmet.
În mod oficial, el a verificat diferitele perspectivele ale comerțului american, dar nu pare deloc întâmplător că itinerariul său l-a condus prin majoritatea marilor regiuni vitivinicole din Europa, începând din Burgundia, trecând apoi prin Valea Rhône-ului, înainte de a coborî în Piemontul italian și a se îndrepta din nou spre nordul Franței, până la Bordeaux. La întoarcere, și-a aprovizionat pivnița din Paris cu o mulțime de vinuri care încă îl entuziasmează pe cunoscătorul modern: Haut-Brion, Lafite, Margaux și Châteaux d’Yquem, precum și Meursault sau Montrachet. Când, peste ani, a devenit șeful statului tinerei națiuni americane, Jefferson a ridicat considerabil standardul ospitalității la Casa Albă, cheltuind generos pentru mâncare și vin, adeseori și din propriul buzunar – o excentricitate care l-a cam dus la faliment.
Toate poveștile despre pasiunile locatarilor de la Casa Albă le găsiți în volumul Pasiunile și hobby-urile președinților americani, apărut la Editura Neverland, în colecția Președinții Americii, care mai cuprinde Marile secrete ale președinților americani, Iubirile președinților americani, Aventurile președinților americani, Averile președinților americani, Ciudățeniile președinților americani, Războaiele reședinților americani și Miau-miau la Casa Albă. Animalele de companie ale președinților americani.
„Vinul este o unealtă prin care America poate fi civilizată!”, considera rafinatul om politic. Thomas Jefferson deținea o vastă colecție de vinuri, cheltuind aproape fiecare bănuț pe care îl avea la acea vreme pentru a aduna o gamă variată de licori franțuzești, italiene, spaniole și portugheze. Gustul său a fost, fără îndoială, influențat de timpul petrecut ca Secretar de Stat (practic, funcția fiind echivalentă cu cea de ministru de externe), de călătoriile sale prin regiunile viticole și de interesul său pentru diferite culturi. Dar el a păstrat întotdeauna un loc special în inima sa pentru Bordeaux, urmare a șederii sale în Franța. În timpul celor două mandate prezidențiale ale sale, 1801-1809, din bugetul Casei Albe a fost alocată suma de 16.500 de dolari pentru vinuri (echivalentul azi a 300.000 de dolari).
Pasionat de vin, Jefferson avea însă reputația de a fi un băutor moderat, susținând că nu depășește decât arareori trei pahare pe zi. Crezând că vinul este mai sănătos decât whisky-ul, brandy-ul sau alte spirtoase, pe care America le consuma în cantități mari, el a cerut taxe de import mai mici pentru băutura obținută din struguri. „Nici o națiune nu se îmbată atunci când vinul este ieftin”, a declarat el, „și când dragostea pentru vinul bun o înlocuiește pe cea pentru băuturile tari obișnuită. Vinul este, într-adevăr, singurul antidot împotriva whisky-ului”.
În ultimele sale decenii de viață, ajuns la o deplină maturitate culturală în sens larg, Thomas Jefferson ți-a notat mereu impresiile de la degustările de vin la care a participat cu consecvență, mai ales în urma importurilor de pe Vechiul Continent pe care le-a efectuat constant. Astfel, în 1803, scriindu-i unui corespondent din Spania, Jefferson a mărturisit că un anumit pale sherry „m-a atras în mod deosebit cu gustul său. Acum nu beau altceva și mă tem că, dacă nu reușesc să-mi procur o rezervă serioasă, îi voi simți dureros lipsa cel puțin o dată pe zi”.
În 1806, Jefferson a descris un Nebbiolo primit recent, un vin spumant din Piemontul italian, ca fiind „fin la modul superlativ”. Despre o livrare de „Madeira mătăsoasă, la fel de astringentă la gust ca Bordeaux și la fel de vioaie ca șampania”, consemna că „este un vin plăcut”. Când a plătit o factură pentru „trei pipes” (fiecare echivalentul a 654 de sticle) de Termo, un vin sec adus de la Lisabona, mai ușor decât un Porto obișnuit, Jefferson a spus că „aceasta a fost o măsură de prevedere pentru confortul meu viitor”. Sticlele au fost trimise la Monticello pentru a se desăvârși în pivnița special amenajată acolo.
În 1815, după ce anii de nou război cu Anglia și blocada navală implicită au împiedicat importurile, stocul lui Jefferson de vinuri portugheze a fost epuizat. Scriind unui comerciant de astfel de vin din Norfolk, el a spus: „Problemele legate de importuri m-au lăsat în cele din urmă fără o picătură de vin. Prin urmare, trebuie să vă rog să-mi trimiteți un sfert de butoi din cele mai bune pe care le aveți. Termo este ceea ce aș vrea acum, ținând cont de prețul exorbitant la care a ajuns Madeira, un vin pe care oricum nu îl mai beau, fiind mult prea tare alcoolizat și suferind din cauza stocării pe termen îndelungat”.
Pentru rezerva sa strategică, i-a scris lui Stephen Cathalan, agentul american de la Marsilia: „Reiau vechea noastră corespondență prin explicarea unor dorințe ale mele. Nu am uitat niciodată vinurile fine din regiunea dumneavoastră. Și mai ales acel Hermitage Blanc al domnului Jourdan din Tains, un vin de calitate, având un peu de la liqueur, așa cum s-a exprimat dânsul, un vin pe care îl putem caracteriza drept mătăsos, moale, neted, în contradicție cu un vin sec mai dur. Ceea ce aveam de la domnul Jourdan de această calitate era doar puțin dulce și nimic mai mult; tocmai aceasta este calitatea pe care o apreciez. Urmează vinul roșu de la Nisa, așa cum mi-a trimis prietenul meu, domnul Sasserno, care a fost într-adevăr foarte bun. Acea zonă fiind acum unită cu Franța, vă va veni mai ușor să-l procurați. Sper să îl puteți comanda la Marsilia. Există un al treilea tip de vin pe care îl pot specifica nu chiar așa de ușor. Obișnuiam să îl întâlnesc la Paris sub termenul general de vin rouge de Roussillon; și de obicei se bea după aperitive ca vin licoros, la fel ca un Pacharetti sec, sau Madeira sec: și era, într-adevăr, la fel de sec precum acestea, dar puțin mai colorat. Îmi amintesc că m-am gândit atunci că va fi pe placul gustului american, ca fiind sec și tolerabil de tare. Presupun că pot exista mai multe feluri de vin din Roussillon; dar nu am văzut niciodată altceva decât la acea calitate specială găsită atunci la Paris. Sunt sigur că va fi foarte apreciat aici, având o aromă pregnantă, nu chiar atât de tare ca Pacharetti sau Madeira sau Xeres, dar totuși cu un corp foarte bun, suficient pentru a ne suporta climatul”.
Hermitage, pe care îl comandase în mod regulat în timp ce era președinte, a fost descris de Jefferson în 1791 ca fiind „primul vin din lume fără concurență”. Roussillon, pe care el a continuat să îl importe, a fost cumpărat în mod evident de dragul oaspeților săi ca etapă intermediară în procesul de renunțare la Madeira.
În 1816, el scria: „În prezent mă limitez la dorința fizică a unui bun Montepulciano…, acesta fiind unul din vinurile mele preferate, căci vinurile ușoare și aromate au devenit o necesitate existențială pentru mine”. Jefferson importase acest vin roșu toscan pe când era președinte și declarase un lot primit în 1805 „bun la superlativ”.
În 1817, Jefferson a acordat statului Carolina de Nord credit pentru producerea „primului vin american rafinat”, fiind vorba de Scuppernong, căruia i-a lăudat „aroma fină și transparența cristalină”.
Toate poveștile despre pasiunile locatarilor de la Casa Albă le găsiți în volumul Pasiunile și hobby-urile președinților americani, apărut la Editura Neverland, în colecția Președinții Americii, care mai cuprinde Marile secrete ale președinților americani, Iubirile președinților americani, Aventurile președinților americani, Averile președinților americani, Ciudățeniile președinților americani, Războaiele reședinților americani și Miau-miau la Casa Albă. Animalele de companie ale președinților americani.
Scriind agentului său din Marsilia despre expedierea unui lot de Ledanon, un vin produs în apropiere de Pont du Gard, Jefferson l-a declarat „excelent” și a spus că „mi-a adus aminte de ceea ce am băut la masa ta acum treizeci de ani și îmi place la fel de mult acum ca atunci”. Altădată, el a descris acest vin licoros ca având „ceva din Porto, dar cu o aromă superioară, mai delicat, mai puțin aspru”. Vorbind despre vinurile franceze din Hermitage, Ledanon, Roussillon și Nisa, el a declarat că este „nerăbdător să introducă în America aceste vinuri fine în locul vinurilor puternic alcoolizate din Spania și Portugalia; sunt convins că delicatețea și inocența acestor vinuri vor schimba obiceiul de a bea al americanilor grosolani”. El a adăugat că va comanda Hermitage Blanc doar ocazional, acesta „fiind în principal de servit doar în ocazii speciale, pour la bonne bouche”.
În 1819, nicio scrisoare nu oferă o declarație mai bună despre obiceiurilor de consum ale lui Jefferson, vocabularul său de degustător experimentat și eforturilor sale de a-și converti compatrioții la cultul vinurilor bune decât cea trimisă pe 26 mai lui Stephen Cathalan: „Vă voi explica termenii prin care caracterizăm diferite calități ale vinurilor. 1. Vinuri dulci, precum Frontignan & Lunel din Franța, Pacharetti doux din Spania, Calcavallo din Portugalia, vin du Cap etc. 2. Vinuri acide, precum Vins de Graves, du Rhin, de Hocheim etc. 3 Vinuri seci, care au un pic de dulceață sau aciditate în ele, precum Madeira sec, Pacharetti sec vin de Porto etc. și Ledanon, pe care eu îl numesc tot vin sec. 4. Vinurile mătăsoase, care sunt, de fapt, un compus în gustul vinului sec, presărat cu puțină dulceață, abia sensibilă la gust. Madeira mătăsoasă care ajunge uneori aici este făcută așa prin adăugarea unei părți mici de Malmsey în Madeira sec. Mai există o altă calitate a vinului, pe care o numim asprime sau astringență, care se găsește adesea atât în vinurile seci, cât și în cele matasoase. Această calitate o găsim, de exemplu, în Ledanon și în vinul de Porto, care nu este doar sec, ci și astringent, ceea ce îl apropie de o anumită amărăciune. Vocabularul nostru de vinuri fiind astfel explicat, voi observa că vinul de la Nisa pe care mi l-a trimis domnul Spreafico în 1816 a fost mătăsos și puțin astringent, cel mai delicios vin pe care l-am gustat vreodată și cel mai apreciat aici în general. Cel din 1817 era sec, moderat astringent și, în general, un vin foarte bun; cam de aceeași calitate cu Ledanon. Cea din 1818, primit ultima dată, are într-adevăr astringența obișnuită, dar este puțin acid, cât să distrugă aroma sa obișnuită. Dacă ar fi fost trimis vara, ar fi trebuit să bănuiesc că a dobândit acea aciditate în calea navei sau în depozitele noastre. Dar a fost expediat de la Marsilia în octombrie, perioada din an cea mai potrivită pentru livrarea vinurilor delicate de acolo. Voi spune acum de ce intru în aceste detalii cu tine. În primul rând, nu trebuie să concluzionați că am devenit un băutor înrăit, nu beau decât trei sau patru pahare la cină și nici măcar o picătură în alt moment al zilei. Îți dau atât de multe detalii deoarece sunt preocupat de arta de a amesteca vinuri adevărate, pentru a produce orice aromă dorită, o artă pe care domnul Bergasse o posedă atât de bine, încât cred că probabil a pregătit și vinuri cu acest caracter; adică având o aromă mixtă, aspră și mătăsoasă în același timp; sau, dacă nu a făcut-o ăncă, sunt sigur că poate să o facă în curând. Ledanon, de exemplu, sec și astringent, cu o proporție adecvată dintr-un vin dulce și astringent, ar putea semăna cu vinul Bellet pe care mi l-a trimis în 1816 domnul Spreafico. Dacă are vreun vin de această calitate, v-aș fi recunoscător dacă ați adăuga astfel de mostre, câte două sau trei sticle din fiecare soriment dintre cele pe care le crede că se apropie de această descriere… Am muncit mult pentru a obține reducerea taxelor pentru vinurile mai ușoare. Dar și încercând să-i conving pe alții să le guste. Se renunță greu la anumite obiceiuri. Poate că reducerea taxelor poate avea un efect bun. Am adăugat la lista mea de vinuri de anul acesta 50 de sticle de Muscat Blanc de Lunel. Aș prefera un vin care să fie dulce și astringent. Dacă știți vreunul, la prețuri nu prea mari, vă mulțumesc dacă veți înlocui acest Lunel”.
Din păcate, Henri Bergasse, un producător de vinuri blend-uite /amestecuri de diferite soiuri/, nu a reușit să producă vinul dorit, iar moartea lui Cathalan a împiedicat un răspuns personal la cererea lui Jefferson pentru vinul „sec și mătăsos” perfect. Succesorul lui Cathalan a trimis mostre din mai multe vinuri și dintre acestea Jefferson a selectat Clairette de Limoux, pe care l-a găsit „foarte pe gustul nostru” și a continuat să îl comande, dar care nu pare să fi satisfăcut căutarea sa personală pentru perfecțiune. În 1826, cu excepția unei cantități „suficiente” de Scuppernong, toate vinurile disponibile la pivnița Monticello în momentul morții lui Jefferson proveneau din sudul Franței: Ledanon roșu, Limoux alb, Muscat de Rivesalte și un blend roșu de Bordeaux făcut de Bergasse. Această listă și scrisorile precedente par să confirme mărturiile membrilor familiei și ale vizitatorilor la Monticello că, cel puțin în ultimii ani, Jefferson a băut vin la cină numai după încheierea mesei, în maniera englezească. Obiceiurile sale încă reflectau moștenirea britanică, dar gusturile sale erau internaționale. Vinuri bogate în arome, dar cu conținut de alcool mai scăzut, vinurile din Franța și Italia erau acompaniamentul perfect pentru mesele cu prietenii în opinia lui Thomas Jefferson.
De numele acestui îndrăgostit de vin se leagă și anumite recorduri. Potrivit unui top realizat de ediția electronică a revistei Forbes, cea mai scumpă sticlă de vin din lume este un Château Lafite din 1787, care a costat 156.450 de dolari. Prețul acestei sticle a fost stabilit în 1985, în urma unei licitații organizate de renumita casă Christie’s din Londra. Conform reprezentanților Cărții Recordurilor aceasta sticlă de vin va rămâne cea mai scumpă în continuare, faima acesteia fiind garantată atât de nobila vârstă pe care o are, cât și de inițialele inscripționate pe ea: „Th. J”. Ea a aparținut cu certitudine lui Thomas Jefferson, al treilea presedinte al Statelor Unite ale Americii. Numele lui este asociat cu alte două vinuri foarte scumpe: un Sherry din 1775 (43.500 de dolari) și un Château d’Yquem din 1787 (100.000 de dolari), cel mai scump vin alb vândut vreodată în lume și, totodată, vinul aflat pe locul al doilea în topul Forbes. Potrivit reprezentanților casei de licitații Antique Wine Company, Chateau d’Yquem – din soiul Semillon – reprezintă „vinul suprem” pentru iubitorii de vinuri albe dulci.
Venind din Franța, Jefferson și-a cultivat cu multă eleganță pasiunea pentru vinuri. A început prin a colecționa vinurile Bătrânului Continent, importându-le in America, și a continuat prin a planta primele podgorii întinse cu soiurile mari ale Europei. Crama lui de la Monticello, din Virginia, avea sticle din cele mai faimoase podgorii din Franța, Italia, Germania, Ungaria, Spania și Portugalia, iar primii președinți ai Americii s-au lăsat pe mâna lui atunci când trebuia să fie alese vinurile pentru întâlniri oficiale, dineuri sau baluri. Podgoria și crama de la Monticello (în curtea căreia se afla și un bust de bronz al președintelui american), sunt astazi unele dintre cele mai vizitate obiective turistice din statul Virginia.
„Trebuie să spunem însă că, oricât de mândru ar fi fost Jefferson de vinurile sale (pentru producerea cărora a adus unii dintre cei mai buni winemakeri ai momentului, din Italia și din Franța), pentru momentele importante tot vinurile europene erau preferate.” Asta s-a întâmplat și în cazul celebrului dineu din 1790 la care au participat trei puternici oameni ai zilei: Alexander Hamilton, James Madison și, bineînțeles, Thomas Jefferson. Trei bărbați de stat care, în vreme ce degustau cinci vinuri de soi, au reușit să schimbe America. Cel dintâi dintre vinuri, o denumire de origine controlată astăzi, dar celebru încă din epoca lui Jefferson, era un vin alb de Hermitage, obținut din strugurii de pe o mică podgorie din apropierea sătucului francez Tains-l’Hermitage, de pe Valea Rhône-ului. Cel de-al doilea era tot un vin alb, dar provenind dintr-o provincie celebră mai degrabă pentru vinurile ei roșii, este vorba despre Bordeaux. Al treilea vin a fost un Montepulciano din însorita Toscana (care a fost, de altfel, singurul vin italian din seria celor cinci). Al patrulea a fost un Chambertin, roșu și, se pare, cumpărat la un preț exorbitant. În fine, ultimul provenea din provincia franceză Champagne, dar nu era un spumant (lui Jefferson nu-i plăceau vinurile șampanizate!), ci un vin alb, obținut după metodele clasice. În 1790, când a avut loc celebra cină, Jefferson era doar Secretar de Stat. Se afla în conflict deschis cu Hamilton, care era șeful Trezoreriei, și cu Madison, unul dintre Părinții Constituției. Jefferson susținea că cele treisprezece colonii inițiale ar trebui să își păstreze în bună măsura atribuțiile administrative și puterile, în vreme ce Madison dorea existența unei entități federale puternice. Teama lui Hamilton, în schimb, era ca nu cumva tânărul stat să vireze de la republică la monarhie. Vinul bun, mâncarea excelentă și diplomația proverbială a lui Jefferson aveau să așeze lucrurile în pagina de istorie, cei trei politicieni ajungând la un acord de principiu în privința guvernării viitoare a Statelor Unite ale Americii.
Când cina singur sau în intimitatea căminului, Jefferson nu mai era așa de pretențios și nu bea neapărat vinuri franțuzești din Bordeaux, Burgundia sau Sauternes. În 1801, de pildă, pentru consumul său curent el a cumpărat 240 de sticle de vin licoros fortificat din Madeira.
În 1989, William Sokolin, un comerciant de vinuri din New York, a vrut să vândă o sticlă de vin Chateau Margaux 1787, care avea pe ea inițialele lui Thomas Jefferson, explică Forbes.com. Sokolin a cerut pe sticla respectivă 500.000 de dolari, însă nu a apucat să ia vreun ban pe ea, deoarece sticla a fost spartp de un chelner în timpul unei prezentări. În urma accidentului, compania de asigurări a returnat proprietarului 225.000 de dolari, făcând din Château Margaux 1787 cea mai scumpă sticlă de vin spartă vreodată. Nu se cunosc amănunte despre soarta nefericitului chelner…
Urmașii lui Jefferson nu s-au mai putut ridica la nivelul său, abia, mult mai târziu, Ronald Reagan fiind un, totuși, palid termen de comparație. În timp ce James Madison (1809-1817) era un președinte iubitor de șampanie, James Monroe a fost implicat într-un mare scandal după ce a comandat 1.200 de sticle de vin de Burgundia, care au fost plătite dintr-un cont pe care Congresul îl destinase… schimbării mobilierului la Casa Albă.
La fel ca unii dintre predecesorii săi, președintele James Buchanan – al cărui mandat s-a desfășurat în perioada 1857-1861, precedându-l pe Lincoln – era cunoscut pentru cât de mult vin cumpăra. La un moment dat, bugetul său anual pentru vin era de 3.000 de dolari. Asta înseamnă aproape 80.000 de dolari la cursul de astăzi! Buchanan era cunoscut și pentru capacitatea sa incredibilă de a bea. Odată a toastat îndelung și dat pe gât 16 pahare la o sărbătoare de 4 Iulie ținută la Casa Albă. Nu întâmplător, se zice, vinurile sale preferate erau Madeira și Sherry, ambele fortificate cu băuturi spirtoase.
Cu o mare valoare simbolică, vinul a fost uneori folosit și ca o armă politică. De exemplu, o caricatură care îl înfățișa pe președintele Martin Van Buren ținând în mână un pahar de șampanie – ca semn al snobismului său și al rupturii față de americanul comun – a contribuit la eșecul campaniei sale de realegere, el rămânând cu un singur mandat, cel din 1837-1841.
Ca politician și, apoi, ca președinte, Abraham Lincoln (1861-1865) a fost destul de conservator. Ales în momentul în care „Mișcarea în favoarea cumpătării” a luat avânt, statutul său de abstinent a fost justificat politic. În mod ironic, în timpul copilăriei din Kentucky, tatăl lui Lincoln a lucrat la o distilerie lângă Knob Creek. Iar, în tinerețe, „Honest Abe” însuși a fost coproprietar al Berry & Lincoln, un magazin de băuturi din New Salem, Illinois.
Deși pentru prima lor cină în 1877, președintele nou ales și soția sa Lucy au deschis șase sticle de vin rămase de la Ulysses S. Grant, ocupantul precedent al Casei Albe (1869-1877), Rutherford B. Hayes (1877-1881) a experimentat pe pielea lui prohibiția avant la lettre. Soția sa a interzis vinul și băuturile alcoolice de la manifestările publice ținute la reședința prezidențială, câștigând porecla ironică „Lemonade Lucy”. Dar la primul eveniment internațional de la Casa Albă din 1877, consilierii săi l-au rugat să evite un dezastru diplomatic și să servească vin. Cina a fost pentru Marele Duce Alexei, fiul Țarului rus, care se bucurase deplin de vinuri franțuzești și de șampanie în timp ce vâna cu Buffalo Bill Cody într-o vizită anterioară în SUA.
Toate poveștile despre pasiunile locatarilor de la Casa Albă le găsiți în volumul Pasiunile și hobby-urile președinților americani, apărut la Editura Neverland, în colecția Președinții Americii, care mai cuprinde Marile secrete ale președinților americani, Iubirile președinților americani, Aventurile președinților americani, Averile președinților americani, Ciudățeniile președinților americani, Războaiele reședinților americani și Miau-miau la Casa Albă. Animalele de companie ale președinților americani.
Theodore Roosevelt (1901-1909) a fost mult prea ușor dispus să accepte șampania gratuită de la Moët & Chandon pentru o cină de stat în 1902 în cinstea Prințului Henry al Prusiei, care venise să ia în primire iahtul imperial construit în America. Singura problemă? Fratele prințului, Kaiserul, trimisese deja un spumant făcut în Germania și nu a fost deloc mulțumit de alegerea făcută de șeful de stat al SUA.
Calvin Coolidge (1923-1929) nu era un băutor redutabil, ci doar se bucura, când și când, de câte un păhărel de vin licoros unguresc de Tokaji. Herbert Hoover (1929-1933) a avut o colecție de vinuri interesantă, la care însă, în mod demonstrativ, a trebuit să renunțe pe vremea Prohibiției. (Totuși, considerând că legea aceasta cumplit de restrictivă nu era în vigoare și pe un teritoriu străin, el își vizita adesea amicii de la Ambasada Belgiei din Washington, DC, care îl delectau cu vin bun franțuzesc.) Înaintea lui, Woodrow Wilson (1913-1921), care era ferm împotriva deciziei Congresului de a se aplica această lege „secetoasă”, a reușit să o ocolească și să-și transfere discret colecția de vinuri la reședința sa post-prezidențială privată.
Când, însă, președintele Franklin Delano Roosevelt (1933-1945) s-a pregătit să-i găzduiască pe Regele George al VI-lea și pe Principesa Moștenitoare Elisabeta în 1939, ambasadorul său în Franța, William C. Bullitt, a aranjat să fie aduse peste 100 de sticle din mărcile de șampanie preferate atunci de Casa Regală britanică, în special Pommery și Greno. (De altfel, Roosevelt și-a făcut campanie cu promisiunea de a abroga Prohibiția; la cinci zile după inaugurarea sa în 1933, a făcut asta!) Iar când Winston Churchill a rămas peste noapte la Casa Albă, el a cerut să-i fie servit sherry la micul dejun, whiskey scoțian la prânz și șampanie la cină, urmată de alt pahar de scotch și unul de brandy după aceea.
Președintele Harry S. Truman (1945-1953) era destul de zgârcit în materie de vin. El oferea un singur pahar de șampanie oaspeților înainte de cină, în timp ce în timpul mesei „procesul de reumplere a paharelor de vin goale era în mod deliberat unul lent”, după cum remarcă Frederick J. Ryan, Jr., citat de Wall Street Journal. De altfel, nici nu se pricepea deloc la acest elixir, gafând adesea, mai ales în materie de pairing food and wine. La o cină pentru Winston Churchill, Casa Albă a asociat șampanie cu coaste de porc în loc de un vin roșu corpolent. Iar când l-a găzduit președintele filipinez Elpidio Quirino, tot spumant din Champagne a fost turnat în pahare la salată, lucru pe care puțini sommelieri cu minime cunoștințe în domeniu l-ar fi recomandat, ținând cont că aciditatea ridicată a dressing-ului face ca vinul spumant sec să-și piardă din personalitate și să aibă un gust mai degrabă plat.
Când președintele Dwight David Eisenhower (1953-1961) a adus și vinuri americane la prânzurile și cinele obișnuite, „acestea erau considerate o noutate și privite cu destulă reticență de mulți critici de vin”. Eisenhower însuși nu era un pasionat al lor, el preferând, de obicei, ca aperitiv, un Dry Sack Sherry destul de ieftin, importat din Spania.
„Curgea șampania precum râul Potomac” – lui John Fitzgerald Kennedy îi plăcea marca Veuve Clicquot, ca și, de altfel, sofisticatei sale soții, Jackie. Chiar dacă vinurile din California au atras atenția europenilor la începutul anilor 1960, Kennedy nu a riscat nimic când l-a găzduit pe premierul sovietic Nikita Hrușciov la Viena, punând pe masă un Mouton Rothschild din 1953. JFK și-a declarat public și dragostea pentru Petrus, un Bordeaux care era un mare mister al acelor vremuri, dar se numără acum printre cele mai scumpe și cu siguranță cele mai apreciate vinuri din acea regiune.
Peste timp, președintele Richard Nixon a fost cel care a introdus vinurile americane la Casa Albă și le-a servit tuturor oaspeților cu care s-a întreținut aici între 1969 și 1974. Cu toate acestea, în ciuda patriotismului local legat de podgoriile din California și Oregon, Château Margaux a rămas eticheta sa favorită. De asemenea, și Château Lafite Rothschild, recolta din 1957. Avea întotdeauna la îndemână o sticlă de vin scump franțuzesc în caz că se întâlnea cu vreun cunoscător, dar se spunea că, de obicei, punea să le fie turnat în pahare oaspeților vin de o calitate inferioară celui rezervat pentru sine, confirmând și astfel renumele său de „Tricky Dicky”. El este, de asemenea, responsabil pentru fixarea pe harta luxului a lui Schramsberg, producătorul de vin spumant din Napa Valley, atunci când a servit un Blanc de Blancs al acestuia din 1969 premierului chinez Zhou Enlai în 1972, într-un toast menit să detensioneze relațiile americano-chineze. Nixon a continuat, de asemenea, tradiția partenerierii vinului spumant cu deserturi a soților Kennedy. Ideea a fost să răsfețe oaspeții, la finalul mesei, cu bule fine, dar asocierea unui Dom Pérignon din 1961 cu un sufleu dulce de portocale făcut cu lichior Grand Marnier pare o risipă inutilă a șampaniei. Viitorii președinți vor alege spumante mai puțin dulci, cum ar fi un crémant Schramsberg demi-sec pe care Reagan l-a cerut adesea pentru a însoți sorbet-urile de fructe.
Tot spumant Schramsberg a apărut pe tăvile chelnerilor și în 2018, când președintele Donald J. Trump l-a întâmpinat pe Emmanuel Macron cu un Crémant demi-sec din recolta 2014. Apoi, a respectat și normele diplomatice prezentând Domaine Drouhin Laurene 2014, un Pinot Noir dintr-o cramă din Oregon fondată de o faimoasă familie burgundă. (Trump, care l-a văzut pe fratele său, Fred, luptându-se vreme îndelungată cu alcoolismul, este, totuși, proprietarul unei podgorii în Virginia, pe dealurile de lângă Charlottesville, peste drum de Monticello al lui Jefferson, creată de Patricia Kluge și manageriată de fiul său Eric. Unele dintre vinurile cele mai bune ale lui Trump includ un Sauvignon Blanc, un spumant Blanc de Blancs și un New World Reserve din 2013, înnobilat în baricuri de stejar.)
Consumul de șampanie a fost întotdeauna un lux necesar la Casa Albă. Și în timp ce alte sticle cu perlaj elegant au fost servite intermitent de-a lungul anilor, Moët & Chandon a apărut cu o persistență deosebită în meniurile de cină ale republicanilor și ale democraților, deopotrivă. Apoi, președintele Jimmy Carter (1977-1981) a evitat cuvée-urile franțuzești în favoarea vinurilor spumante produse în Statele Unite. Alegerile sale au inclus Great Western Natural și Gold Seal Blanc de Blancs, ambele din statul New York, precum și popularul Schramsberg.
Jimmy Carter are o pasiune pentru vinificație. De asemenea, Jimmy Carter scoate la licitație vinul său în scopuri caritabile. Prepararea vinului este o tradiție a familiei Carter. El a explicat într-un interviu din 2005 cu Wine Spectator că speră să o transmită familiei sale. „În general îi fac pe copii și nepoții mei să coboare în Plains, de obicei în august, și ieșim în podgoriile locale să culegem aproximativ 50 de kilograme de struguri”, a spus Carter. „Am o presă de vin străveche – probabil de aproximativ 250 de ani – pe care mi-a dat-o cineva și mi-am făcut eu singur restul echipamentului.” Carter continuă să facă vin pentru familie și prieteni, precum și pentru a dona la Carter Center, în magazinul său amenajat într-un fost garaj complet mobilat din ferma sa din Plains.
Dacă Nixon a adus vinurile californiene în crama de la Casa Albă, președintele Ronald Reagan (1981-1989), care este considerat continuatorul autorizat al lui Thomas Jefferson în materie de oenologie, a pledat cu adevărat pentru licorile americane, impunându-le în mai multe ocazii speciale sau legate de evenimente istorice. Reagan prefera Cabernet Sauvignon Private Reserve de la Beaulieu Vineyard, o podgorie înființată de renumitul Georges de Latour și de soția sa Fernande în 1900 în apropierea orașului Rutherford din California. Dar nu s-a oprit aici și a propus primul Zinfandel la Casa Albă: Boeger, de la cea mai veche cramă din El Dorado County. La dineurile oficiale ale lui Reagan, vinurile din California, Zinfandel și Merlot, au fost servite constant. Dar se povestește și că Războiul Rece s-a încheiat atunci când Mihail Gorbaciov a fost îmbiat cu câteva pahare de Iron Horse din Sonoma, provenind, întâmplător sau nu, din arealul viticol Russian River Valley!
Vinurile din California au fost alegerea multor președinți în ultimele decenii, iar anumite mărci de prestigiu au apărut mereu: în special Robert Mondavi, Wente Vineyards și Beaulieu Vineyard. În 1974, președintele Gerald Ford, al cărui mandat s-a încheiat în 1977, și-a luat angajamentul de a servi numai vinuri americane la Casa Albă și a luat decizia istorică de a propune inclusiv un vin din Michigan, statul său natal.
Potrivirea în scopuri diplomatice a anumitor vinuri cu oaspeții a luat avânt în timpul președintelui Bill Clinton (1993-2001), care a și angajat primul sommelier profesionist de la Casa Albă. Conexiunile au fost uneori remarcate laudativ: la o cină din 1996 pentru președinta irlandeză Mary Robinson, meniul a evidențiat crame ai căror strămoși ai proprietarilor emigraseră cândva din Insula de Smarald.
În 1986, la aniversarea sa de 40 de ani, George W. Bush a dat o petrecere în Colorado Springs. Silver Oak, la 60 de dolari sticla, a fost ales dintre binecunoscutele vinuri Cabernet Sauvignon din Napa Valley, opțiune pe care viitorul președinte și-a păstrat-o și în decursul mandatelor sale (2001-2009).
În timpul campaniei prezidențiale din 2012, la o cină cu sponsorii din Harlem, Obama a pus pe masă câteva vintage-uri americane de top, pe măsura prețului de 30.000 de dolari pentru un bilet la acest eveniment dedicat strângerii de fonduri. Un Riesling demi-sec din 2000 din Finger Lakes, de la Hermann J. Weiner, a fost mai întâi asociat cu salata de homar. Apoi, coastele de vită marinate și brezate au fost parteneriate cu Geyserville „Essence” din Ridge, Sonoma County, și Brown Estate „Chaos Theory” 2009, de la o cramă cu proprietar afro-american din Napa Valley. Altminteri, Barack Obama (2005-2009) este o excepție între ceilalți președinți americani, fiindcă el a preferat dintotdeauna berea. Însă, niciodată în momente speciale, din meniul unui banchet dat de el nu a lipsit un vin spumant de calitate, alegerea sa favorită fiind Blanc de Noirs de la Domaine Chandon, din Yarra Valley. Fiecare cină de stat a fost încununată de această opțiune californiană elegant șampanizată. În 2015, alegerea de către Obama a unui vin chinezesc(!) pentru a-l întâmpina „cum se cuvine” pe președintele Xi Jinping a fost un eveniment în premieră pentru Casa Albă. Totuși, după aceea, în pahare a apărut și un Cabernet Sauvignon Quilceda Creek din 2005, care costa 400 de dolari sticla (dar pe care podgoria îl furnizase la prețul promoțional de 125 de dolari).
Hagafen Cellars, Rabbit Ridge, ZD Wines, Corley Family Estate, Schramsberg, Duckhorn, Robledo, Iron Horse, Daniel Gehrs și Justin sunt, în general, producătorii vinurilor cel mai des întâlnite la Casa Albă în ultimele decenii.
În august 2014, la Summitul SUA-Africa, ținut la Washington, DC, și la care au fost invitați 40 de șefi de stat de pe Continentul Negru, Obama a ales personal vinurile dintre cele provenind de la podgorii cu proprietari afro-americani. La cina festivă, de pildă, oaspeților li s-a servit Sauvignon Blanc 2013 de la Black Coyote și Las Lasuras Pinot Noir 2010 de la Vision Cellars. Prețul acestui vin roșu de la Vision Cellars, produs la Santa Lucia, pe coasta centrală a Californiei, era de doar 48 de dolari pe sticlă, însă era un vin rar, întrucât au fost scoase pe piață doar 246 de lădițe a câte șase sticle din recolta anului 2010. Vision Cellars a fost fondată de Mac McDonald în 1995, fiul unui distilator de whisky din Texas. Black Coyote, cu sediul în Napa Valley, vinde Cabernet cu peste 100 de dolari pe sticlă și a fost fondat de Dr. Ernest Bates în 1997. Bates fusese anterior un neurochirurg de frunte. La un moment dat, el a predat controlul podgoriei Black Coyote lui Vanessa Robledo, a patra generație de producători din Napa și Sonoma.
Toate poveștile despre pasiunile locatarilor de la Casa Albă le găsiți în volumul Pasiunile și hobby-urile președinților americani, apărut la Editura Neverland, în colecția Președinții Americii, care mai cuprinde Marile secrete ale președinților americani, Iubirile președinților americani, Aventurile președinților americani, Averile președinților americani, Ciudățeniile președinților americani, Războaiele reședinților americani și Miau-miau la Casa Albă. Animalele de companie ale președinților americani.
